Doi miniştri, la date şi locuri de exprimare diferite, dădeau glas unui imbold lăuntric, acela de a nu se bucura că iau/ar lua măsuri bune, în beneficiul ţării, câtă vreme efortul lor se pierde în marea guvernare, nefiind percepute ca emanaţie/succes al partidului pe care ei îl reprezintă. Primului îi părea rău că a luat măsuri bune, care însă se contabilizează în folosul guvernului multicolor din care face parte şi nu în cel al partidului dumisale. Celuilalt îi părea bine că nu a luat o măsură care ar fi adus bugetului vreo 100 milioane de euro, prin supraimpozitarea salariilor foarte mari ale bugetarilor, cam pentru acelaşi motiv.

Şi aceasta, chiar dacă bugetarii astfel menajaţi n-ar vota la o adică partidul dumisale, drept mulţumită pentru păstrarea integrităţii portofelului lor. Dar, tot aceasta, şi în pofida şansei de a aduna ceva bani pentru achitarea unor pensii la nivelul de dinainte de „scurtarea lor de capete” comisă de guvernul Boc.

Să-ţi pară rău de luarea unor măsuri în folosul celor care te-au votat sau să-ţi pară bine că n-ai luat decizii în folosul aceloraşi este o chestie cam de neînţeles. Chiar dacă sugerezi că astfel îţi serveşti partidul, atitudinea este absolut lamentabilă. Ştim, probabil, foarte puţin despre câte asemenea decizii se iau pe sub masă, astfel încât promisiunile care le-au adus votul decidenţilor sunt acum uitate sau eludate pur şi simplu. Dar să ieşi în lume şi să recunoşti cu nonşalanţă că ceea ce faci sau nu faci nu vizează mai binele celor pe care-i guvernezi, ci eventuala contabilizare a efectelor pozitive ale măsurilor în folosul celor împreună cu care guvernezi este, repet, cel puţin lamentabil. Şi trădează un fel de a face politică cam precum mândra care-şi iubeşte bărbatul, dar încălzeşte patul vecinului…