Scriitorul elveţian Joel Dicker a ajuns, la doar 28 de ani, laureat al Premiului Academiei Franceze pentru roman şi al Premiului Goncourt al Liceenilor, fiind şi finalist al marelui şi atât de râvnitului Premiu Goncourt. El s-a aflat de curând timp de câteva zile în Bucureşti pentru a-şi lansa deja faimosul roman, „Adevărul despre cazul Harry Quebert“, publicat la Editura Trei.

Romanul său este pur şi simplu o propunere căreia, vorba lui Don Vitto Corleone, nu-i poţi rezista. Te „fraiereşte“ la început cu o intrigă poliţistă cu scopul de a te ţine captiv, după care face o tomografie a societăţii moderne, pentru a te trece apoi prin cele mai isteţe discuţii depre cum ar trebui scris un roman ca la mama lui. Până să te prinzi cât eşti de „manipulat“, ai dat deja pe gât ca pe o simplă „duşcă“ de tărie cele aproape 650 de pagini ale romanului. Între timp s-a făcut zi, s-a făcut noapte, dar tu eşti mai puţin interesat de propunerile vieţii reale. Vrei doar să reiei, de data asta mai puţin hulpav, lectura acestui excelent roman.

Despre cartea sa am vorbit şi noi cu Joel Dicker, pe care l-am întâlnit la Librăria Franceză Kyralina de pe strada George Enescu, un omagiu franţuzesc adus operei lui Panait Istrati. Cu greu îţi puteai imagina că tipul, era să spun puştiul, drăgălaş şi modest, fără nici un fel de fiţe, este răsfăţatul marilor saloane literare. Discuţia care s-a închegat a fost vioaie şi simpatică, la fel ca personajul cu care am stat la poveşti.

Joel, până la urmă ce este romanul tău? O poveste poliţistă, o critică socială, o incursiune în mintea mai mult sau mai puţin bântuită de diverse fantome a unui scriitor, sau toate astea la un loc?

Îmi este şi mie destul de greu să mă decid. Prima dată când a apărut volumul în Franţa, mi se cerea să zic în doar câteva vorbe ce este de fapt cartea asta, ce se vrea ea a fi. Şi, ca să scap mai uşor, am