Franțuz din Franța. Stabilit în România. Acum într-o expoziție la Cărturești: „România mea”. „Durerea unei țări epuizate de un orgoliu paranoic, care o diminuează în ochii altora. Pasiunea unei țări care-și irosește timpul, care îți oferă timpul, căreia îi place să flirteze cu eternitatea.”
Reporter:Ce cauți în România? Identitatea?
Richard Edwards: Întrebarea aceasta îmi e total străină, pentru mine nu s-a pus așa. M-aș înscrie mai curînd în ceea ce spune J.W. von Goethe: „Devii ceea ce ești”. Venirea mea în România se datorează unui curs pe care l-am susținut la București în cadrul unui master european. Nomad, disponibil și curios (dornic să cunosc cît mai multe lucruri), după 15 ani de drumuri din și către Franța, alte țări ale Europei și România, pașii m-au îndreptat către acest loc al seducției. Ceea ce știu este că nu sînt în totalitate francez: englez din partea bunicului, grec dinspre bunica și poate slav, pe linia unui alt bunic… Predrag Madveevici spune că exista trei feluri de oameni: cei care pleacă undeva, dar vor reveni să moară în locul de origine, cei care pleacă undeva și își vor sfîrși viața acolo unde s-au așezat și cei cărora drumul le este destinație. Eu sînt dintre aceștia din urmă. Sînt european de multă vreme, dar nu Europa instituțiilor, ci aceea proprie întîlnirilor, schimburilor și fraternității. Iar România e parte la toate acestea.
Rep.:Care-s poveștile tale șocante și de dragoste pentru România?
R.E.:Eu nu am povești „șocante”, eu am o poveste de iubire (dragoste) cu România, hrănită de durere și pasiune. Insuportabilul și dezirabilul sînt legate intim de viața românilor și a României. Aici continui să caut să înțeleg orizontul posibilului. Este încîntător și epuizant.
Rep.: Dă-mi o rețetă în care să combini franțuzescul cu românescul.
R.E.:Îmi place și fac “bucătărie”. “Bucătăria” mea e franțuze
