Suporterii atitudinii lui Andrei Chiliman s-au situat, de regulă, în tabăra PDL. Mă refer la alţii decât participanţii la semi-puciul creării platformei „România Liberală” – un soi de partiduleţ antiliberal (sau, cum spun puciştii: antiAntonescu!) în interiorul (?!) PNL.

Dacă n-ar fi tristă – din motivul de-acum clasic al ruperilor liberale, încă din cele mai vechi timpuri moderne, în aripi, aripioare şi partide neo sau ne-liberale - chestiunea ar putea să apară comică. Obstinaţia cu care disidenţii din Sectorul 1, asistaţi semi-moral de Tăriceanu (adică până la limita implicării directe) încearcă, de mai bine de un an, să-i convingă pe liderii partidului să-i dea afară, devine de-a dreptul comică. Pe de o parte, aceştia se dedau la toate provocările posibile, pe de alta, Antonescu îi mustră doar verbal, amânând mereu o decizie: ultima „revoltă” din interiorul PNL a avut loc când, sub oblăduirea lui Băsescu, iritat de politica de „independenţă” a lui Tăriceanu, un grup de liberali fruntaşi – incomparabili mai vizibili decât Moisescu, Tuşa şi Chiliman – s-au desprins formând partiduleţul de tranziţie spre PDL, intitulat (pentru scurtul timp cât a existat) PLD. Apoi respectivii – între care Stolojan, Flutur, Muscă şi alţii – au devenit democraţi sadea, având încă înainte de rupere această soluţie finală.

Ce soluţie au acum disidenţii excluşi din PNL? Ce alternativă? Cu „platforma” lor nu vor face nici o scofală. Ar putea să o transforme în partid, dar cu un succes asemănător celui al lui Ungurean, cu Forţa sa Civică lipsită de vlagă. Să se ducă la PDL? De ce? Ce avantaje le poate oferi un partid aflat în derivă, care luptă pentru supravieţuire? Sau „Mişcarea Populară”? O iluzie prea mare chiar şi pentru un personaj de calibrul lui Băsescu.

Atunci? Lupta din interior, pentru nobilele idealuri liberale s-a cam terminat. Va putea fi