Parlamentul a cam finalizat noul proiect de lege referitor la condiţiile desfăşurării unui Referendum oarecare, adică pe indiferent ce subiect, de la amendarea Constituţiei până la demiterea Preşedintelui.

Modificările esenţiale fac referire la validarea acestui plebiscit cu doar 30% din volumul cetăţenilor cu drept de vot (de la fostul prag de 50%), şi coborârea la 25% a procentului necesar pentru validarea chestiunii supusă deliberării. Ceea ce, susţin iniţiatorii, ar face ca voinţa populară să prevaleze în raport cu manoperele şi coteriile politice. Susţinere care e de discutat, inclusiv din perspectiva funcţionării principiilor democratice fundamentale, într-o societate normală, ceea ce România oricum nu prea mai e de mult.

Evident, proiectul de lege în sine reflectă o anume preocupare obsesivă, o fixaţie legată de faptul că acest soi de consultare populară nu este întotdeauna asumată şi de clasa politică, prin punerea rezultatului în practică. Iniţiatorii amintesc în context de faptul că, la ultima tentativă de demitere a Preşedintelui, din iulie 2012, în pofida numărului impresionant de votanţi ca valoare absolută, procentul necesar prin actuala lege pentru validarea Referendumului nu a fost atins, plebiscitul a fost invalidat iar lucrurile au rămas cum erau.

Iniţiatorii nu-şi amintesc însă cu aceeaşi bună ţinere de minte de anteriorul Referedum, din noiembrie 2009, cel referitor la transformarea Parlamentului în legislativ unicameral şi reducerea numărului de parlamentari, la doar trei sute de membrii, plebiscit validat de Curtea Constituţională. Drept pentru care avem acum tot un Parlament bicameral, dar cu un impresionant număr de senatori şi deputaţi, 588 de membrii decât anterior, 470.

Nerespectarea de către ansamblul clasei politice a acestui referendum, în pofida voinţei populare, firească din perspectiva autoconservării instituţ