După cum poate observa orice trecător, la Teatrul Naţional, invadat de schele, în zgomote de pickammere, din spatele cărora răsare ca un miracol prima faţadă, amintind de catedrala din Ronchamp, se lucrează de zor. Dar nu numai în exterior. Cu câtva timp în urmă, Ion Caramitru şi-a invitat spectatorii la o dramatizare a nuvelei Două loturi, datorată lui Alexandru Dabija, care, părăsind linia „inovatoare“ trasată în cele două spectacole lucrate până acum („O noapte furtunoasă“ la Naţionalul din Iaşi şi „O scrisoare pierdută“ la Teatrul de Comedie, de un gust destul de îndoielnic, după părerea mea), realizează acum un veritabil şi sur­prinzător spec­tacol Caragiale. Inaugurând, cu aceas­tă ocazie, o sală nouă (Sala Mică), utilată scenic im­pecabil, folosindu-se de un decor excep­ţional realizat de Helmuth Stürmer, Alex. Dabija reuşeşte să facă din nuvela care povesteşte tribulaţiile funcţionarului Lefter Popescu o dramă cu multiple şi subtile reverberaţii închegate într-un tot unitar şi, timp de o oră şi zece minute, redă autentic o lume deja dispărută. Scurta nuvelă, apărută mai întâi în „Gazeta Săteanului“ (1898), republicată în volumul „Momente şi schiţe“ (1901), a fost receptată de majoritatea comentatorilor operei caragialiene mai întâi ca o mică glumă, iar ulterior i s-au adus conotaţii profunde, considerându-se că „eroul lui Caragiale a devenit o jucărie a norocului şi ghinionului, care îşi permite să-l atragă într-o cursă amară şi crudă, legănându-l în iluzia unei îmbogăţiri de basm, urmată de o teribilă trezire la realitate“. Spectacolul Teatrului Naţional are la dispoziţie o distribuţie numeroasă, formată în majoritate din tineri actori (Mădălin Mandin, Daniel Hara, Eduard Cârlan, Mihai Munteniţă) aproa Publicitate pe necunoscuţi, exceptându-l pe protagonist, devenit notoriu marelui public cu rolul lui Terente din filmul cu acelaşi nume. Reg