Poporul român a avut ocazia de mai multe ori să îl voteze pe Gigi Becali. De regulă, un număr mic l-au şi votat: dovadă că numărul nu era prea mare este că atunci cînd el s-a certat cu Vadim Tudor au căzut amîndoi sub prag, deci numărul de simpatizanţi era limitat. Spre deosebire de Nicuşor Dan sau Remus Cernea, candidaţii independenţi pe care nu-i cunoştea aproape nimeni, limita simpatiei pentru Becali nu vine din lipsa sa de notorietate şi expunere mediatică. Televiziunile au muncit din greu, unele chiar pe banii lui, demascate ulterior tot de el, să îl prezinte naţiunii şi din faţă şi din profil, şi asta ani şi ani de zile. Proporţional vorbind, numărul de moderatori şi producători la suta de realizatori care l-au mediatizat pe Becali este mult mai mare decît numărul de votanţi raportat la totalul care i-au dat vreodată votul. Condamnarea sa era, ca şi la Adrian Năstase, de prevăzut pentru oricine studia faptele. Rezultă de aici că Becali nu e doar un studiu banal de caz pentru crima organizată, ci un excepţional studiu de caz pentru imoralitatea opiniei noastre publice. Presa ştia că e un infractor, că lupta pe faţă cu fiscul, prin tribunale, pentru dreptul tuturor infractorilor cu tupeu de a devaliza statul, de a lua din impozitele celor mulţi şi proşti pentru cei puţini şi deştepţi, chit că fără carte, şi ani de zile a continuat mediatizarea imorală a individului, ca un caz excentric, dar simpatic, bun de gură, fratele nostru mai din topor, dar al nostru. Au pus umărul şi intelectualii care l-au frecventat, şi oamenii politici care l-au pus pe liste, au băut cu el şpriţuri şi l-au căinat în public după condamnare. Cu rezultatul că sentinţa lui, de bun simţ şi un triumf al justiţiei, nu a aplaudat-o mai nimeni, ba chiar unii care au improvizat un sondaj au ajuns la concluzia că destui români l-ar graţia, aşa de mică e diferenţa dintre bine şi rău în spaţiul