Locuia pe undeva pe lîngă Place d’Italie, într-un apartament confortabil de patru camere. Aici s-a oferit, printr-un amic comun, să ne găzduiască cele şapte zile pe care le planificasem pentru vacanţa la Paris. Blocul – un imobil de prin anii ’70 – avea un portar de vîrsta a treia care mereu o saluta „cu respect“, iar pe noi se încăpăţîna să ne privească cu suspiciune, deşi ştia ce căutam acolo, ne văzuse chiar şi paşapoartele – sau poate tocmai din cauza asta. De pe terasa unde mi-a permis să fumez (mi-a adus chiar şi o scrumieră micuţă, în formă de frunză), vedeam parcul îngrijit al unui spital. Îmi începeam ziua acolo. Îmi beam cafeaua, le observam pe tinerele infirmiere care stăteau la taclale, mă miram că nu zăream niciodată vreun pacient pe aleile parcului, respiram aerul dimineţilor din Paris, înfiorîndu-mă de emoţia de a fi acolo, mereu aceeaşi, de fiecare dată.

DE ACELASI AUTOR Omul cu şobolani şi femeia lui Ekaterina de la Balcic Mielul şi păstorul lui Comunismul, din auzite Madame Legrand avea aproape 80 de ani, era pensionară, însă, de profesie, doctor psihiatru. De cîte ori stăteam de vorbă – eu, cu franceza mea de baltă, cu mici amabilităţi care se rezumau la cîteva fraze –, aveam senzaţia că mă analizează cu ochii ei ceţoşi, de la bătrîneţe, că-mi pătrunde cumva în minte. Însă nu era o intruziune agresivă, ci una blîndă, reconfortantă. Era atentă la toate gesturile mărunte, politicoase, pe care le face un om aflat în vizită – cum îşi unge felia de pîine de unt, cum taie felia de pepene galben, cum îi umple paharul cu un strop de vin (atît cît să-şi înmoaie buzele), cum împătureşte şervetul, cu gîndurile deja aiurea, la locurile din Paris (marcate pe harta pe care ne-o făcuse cadou, susţinînd că e mai bună decît cea pe care o aveam deja), unde urma să-şi petreacă ziua. De cele mai multe ori, ne dădea indicaţii precise legate de liniile de au