Una dintre primele mele amintiri e imaginea cerului senin de vară, întrezărit printre crengile nucilor, la umbra cărora căldura devenea nu doar suportabilă, ci chiar plăcută, cu atît mai mult cu cît lucrurile se petreceau la sfîrşitul anilor ’60, cînd încă mai aveam cîte patru anotimpuri.

Trăiam în casa bunicii din partea tatălui, împreună cu străbunica, şi ea mare specialistă în ale grădinăritului. Pentru copilul de atunci, grădina luxuriantă era cu adevărat raiul pe pămînt, cu cărările înguste printre straturile de o precizie geometrică, străjuite de parii acoperiţi de fasole căţărătoare, cu păstăile de un verde crud şi pline de sevă. Printre legume şi zarzavaturi, cu gust şi aromă de neegalat, spiritul econom făcea loc şi simţului estetic. Straturile cu flori, aranjate în aşa fel încît acestea să înflorească pe rînd, unele după altele. Ghiocei şi ciuboţica-cucului, zambile şi narcise, lalele şi liliac, iasomie şi regina-nopţii, garofiţe, crini şi gladiole, busuioc şi măghiran, cimbru şi mărar, revent şi anason.

Lăsînd în urmă grădina paradisiacă din Ardeal, cu iluzia că va fi o despărţire doar temporară, şi ajuns la Bucureşti, am avut norocul să-mi petrec anii studenţiei într-o casă veche de peste o sută de ani, cu fereastra care dădea spre o terasă însorită, dincolo de care piersicii în floare se întreceau în miresme cu caprifoiul învolburat, care creştea în voie la fereastra mea. Am deprins gusturi noi şi le-am împărtăşit, din cele vechi, noilor prieteni din Vechiul Regat, după cum le spuneam pe atunci. Anii au trecut şi tinereţea fără bătrîneţe – odată cu ei, ca şi iluziile cu care venisem să cuceresc Capitala. După absolvire, au urmat ani de rătăcire şi peregrinări, prin diverse camere închiriate. La un moment dat, aproape ca un exil, a trebuit să mă mut din centru într-un cartier care atunci mi se părea înspăimîntător, dar pe care am ajuns, c