Mi-e coleg de breaslă, ceva mai în etate decât mine. Îmi place cum scrie. E miştocar, are nerv, spune lucrurilor pe nume într-un fel original, are un stil al lui. Scrie pe la gazete de pe când eu nici nu visam să zburd prin ele. A şi condus câteva la viaţa lui...
L-am cunoscut tot pe vremea "Ceaiului de la ora 5" (cam toate întâmplările mele profesionale îşi au sorgintea în licoarea cu pricina). Ţin minte că, la un moment dat, i-am dedicat chiar o ediţie integrală: am vorbit despre copilăria lui, despre carieră, despre copii, despre iubirile vieţii sale. Ne-a citit poezii, ne-a încântat cu poveşti, am glumit şi... am rămas prieteni. După ce a predat hamurile unei publicaţii de succes, pe care o conducea, a intrat într-un con de umbră. De fapt, auzisem că se cam certase cu toată lumea pe-acolo. Era destul de incomod: rău de gură, uneori arţăgos, ba chiar nedrept. Însă eu mă laud că am capacitatea să delimitez talentul omului de micile răutăţi pe care şi le prinde la rever, crezând că aşa devine mai interesant. Aşa că am rămas prieteni. Mă asasina cu telefoanele, rugându-mă să-l mai invit în emisiuni. "Să mai vadă lumea că trăiesc!" - îmi spunea. Zâmbeam şi... îl invitam. Nu era nimic forţat, nu încălcam nicio regulă: era un bun vorbitor, iar emisiunile mele aveau nevoie de aşa ceva. După un răstimp populat cu astfel de prezenţe "la cererea clientului", distinsul a început să mă întrebe dacă nu am şi buget pentru participările lui. Sincer, nu aveam. Cu chiu, cu vai, mă învârteam de nişte sponsori, nemaiştiind cum să drămuiesc bănuţii la prea-mulţii invitaţi. Tot din prietenie şi compasiune, am încercat să-i aloc şi lui câte ceva, dincolo de torturile, mixerele, aşternuturile de pat şi oalele sub presiune care continuau să curgă, din abundenţă, de la aceiaşi sponsori... După încă o vreme, nici acei bănuţi nu i-au mai fost suficienţi. "Numai
