Tratatul de pace de la Münster sau Westfalia din 1648, emis pe fondul războaielor religioase devastatoare, consfințește prima constituție religioasă a Europei apusene interconfesionale, care până atunci era sub influența autorității teologice a Pontifului Roman sau a principilor locali protestanţi.

Prețul acestei păci, pe care au trebuie să-l plătească Bisericile apusene constă în transferul de putere politică decizională din sfera religioasă în sfera autorității seculare, ori nașterea așa-numitei secularizări. Ca și cum nu ar fi fost suficient, a fost necesar ca „bătrânul continent” să traverseze și experiența sângeroasă a Revoluției franceze, al cărei rezultat a fost proclamarea unui alt gen de secularizare. Este vorba despre secularizarea radicală, fără rest, antireligioasă declarată ceea ce, în contextul raportului Stat/Biserică va fi cunoscut sub numele de stat laic. Ca o paranteză, e sintagma pe care unii politicieni român nu o înțeleg nici astăzi, când spun că România este un stat laic. Complet fals. România este un stat neutru religios. E ca și cum ai face confuzie între Turnul Eiffel și Statuia Libertății. Revenind la pacea westfalică, ea reprezintă un punct de cotitură inclusiv pentru discursul teologiei politice. În acest sens, cercetătorul Anselm Haverkamp identifică două structuri de identificare a registrului teologiei politice, anume: teologie politică „slabă” e ceea ce s-a petrecut anterior momentului de la 1648, când teologia politică avea rol ideologizant, iar ca instrument a folosit cultura și arta, mai ales în contextul Renașterii; al doilea tip de discurs este teologia politică „tare”, ce are ca obiect determinant însăși secularizarea, implementată prin mijloace legislative. Pe cel din urmă tip de discurs teologico-politic se va construi întreaga Modernitate, în sensul în care va afirma în 1922 controversatul jurist și filosof politic C