In final, revin la propunerea primului pas care ar trebui facut: Recunoasterea aniversarii promulgarii Edictului de la Milano ca sarbatoare politica a continentului nostru. Precedentul este deja creat deoarece chiar si pentru Biserica datele sunt precizate in doua feluri: una de calendar bisericesc si una de istorie a Bisericii; asa ca, in mod firesc, de la istoria crestinismului ajungandu-se la istoria civilizatiilor pe care el le-a influentat, ajungem a ne convinge de importanta evenimentului pentru civilizatia Europeana.

Mai mult decat atat: Actul laic al documentului se confirma prin faptul ca numai unul dintre autorii lui a devenit sfant in calendarul sarbatorilor crestine, celalalt, co-imperatorul de la vremea aceea Valerius Licinianus Licinius ramanand pana astazi muritor de rand evocat doar pentru functia sa laic statala de muritor, daca asta ii incalzeste cu ceva pe politicienii radicali de astazi. Iar faptul ca e vorba de un „Edict” - termen care parcurge intreaga istorie a legislatiei largirii drepturilor omului, de la edictele de emancipare nationala pana la edictele de eliberare a sclavilor si iobagilor, insemnand, de fapt: „decret cu norme imperative la o anumita problema sau anuntarea unui program de activitati viitoare sub forma de norme juridice” – sarbatorirea lui de catre Europa Statelor de Drept nu ar face decat sa marcheze mai bine caracteristica de emancipare umana a continentului nostru.

Fac toate aceste precizari pentru ca eu nu le propun conducatorilor Europei sa mai fie atat de buni crestini incat sa creada in „In hoc signo vinces”. Ba, chiar consider ca nici n-ar fi convenabil fiindca, atragandu-le astfel atentia, multi dintre pacatosii de ei, carieristi cum sunt, ar avea pretentia sa-i beatificam si sanctificam. Dar de tinut seama de un eveniment istoric care inseamna atat de mult pentru Europa, nu se poate sa nu-si dea se