Ca om de afaceri am vorbit în nenumărate rânduri despre nevoia de eficientizare a companiilor unde statul este acţionar majoritar.

Despre cum companii care ar putea şi ar trebui să fie pe profit şi să aducă la bani la buget, sunt pe pierdere pentru că sunt prostmanageriate şi pentru că nu există transparenţă în contractele pe care le au. Despre cum ar trebui să fie numiţi manageri privaţi la aceste companii, adică oameni care asta fac: preiau companii şi le fac profitabile; oameni din afara sistemului care nu judecă politic decizii care ar trebui bazate pe argumente economice. Punct. Despre asta ar trebui să vorbim. Despre manageri privaţi la Tarom, la CFR, la Nuclearelectrica, la toate companiile unde statul este acţionar majoritar. Despre ce vorbeşte Guvernul? Despre salariile directorilor. Ok, este un subiect legitim şi voi spune mai târziu exact la ce mă refer. Teama mea este însă că discuţiile despre salariile directorilor, pe lângă calculele de imagine evidente, ascund în spate şi faptul că guvernul a blocat toţi managerii privaţi pe care i-a numit la companii. Adică, i-a numit pentru presă şi apoi i-a forţat să demisioneze. Rezultatul este că aceste companii vor continua să piardă sute de milioane de euro. Revenind acum la dezbaterea despre salariile directorilor companiilor de stat. Din experienţa managerială din Statele Unite am învăţat un lucru important, pe care îl aplic de atunci: „înainte de a mă întreba câţi bani cheltui, mă întreb câţi bani câştig”. Pare un fapt banal, dar vă asigur că fiecare dintre noi uită, uneori, să facă acest calcul simplu. În cazul de faţă, întrebarea este simplă: câţi bani aduc la buget, în plus, aceşti manageri privaţi – dacă sunt lăsaţi să îşi facă treaba? Dacă fac companiile profitabile şi aduc bani – de ordinul milioanelor de euro -, înseamnă că şi dacă îi plăteşte cu mii de euro, statul tot iese în câştig. Dacă în s