„În primele rânduri vreau să ştiţi despre noi că suntem bine, ceea ce vă dorim şi vouă. La noi vremea e frumoasă, e soare şi e cald, după ce săptămâna trecută a plouat şi a fost răcoare. Mai vreau să ştiţi...”, cam aşa am început eu sute, poate mii de scrisori pe care le-am scris începând din copilărie, până în tinereţe şi la maturitate.

Scrisul unei scrisori către bunici, de exemplu, era un ritual, la care participa toată familia, deoarece fiecare membru era întrebat ce are de transmis mai important, ce a mai făcut, ce vrea să ştie de la destinatari. Fiindcă după conţinutul, în care erau descrise evenimentele petrecute de la transmiterea scrisorii anterioare, urmau întrebările: „Voi, ce mai faceţi? Sunteţi sănătoşi? Ce face Grivei? Porcii mănâncă bine? A crescut porumbul? Merii au rod bogat? Caisul rodeşte anul ăsta? Etc.”

Primirea unei scrisori de la rude era o sărbătoare, la care, evident, participa toată familia. Emoţia era mai mare decât la vizionarea unui film, iar scrisoarea era citită de mai multe ori, cu voce tare, în grup, dar şi individual. De cele mai multe ori, în zilele următoare, mama sau tata îmi spuneau: „Ia mai citeşte o dată scrisoarea aia!”.

Scrisorile erau foarte importante în urmă cu peste 20 de ani, Poşta era o instituţie mai mult decât respectată, iar despre poştaş, nu mi-e ruşine să spun că era o persoană iubită. Poştaşul ştia că este aşteptat cu emoţie şi speranţă, prin urmare se comporta ca atare. Era vedeta străzii, însă o vedetă modestă, cu un aer de om împlinit, care poartă cu sine bucurii, uneori şi necazuri, dar, întotdeauna fragmente de viaţă aduse din depărtare. Scrisori, cărţi poştale, felicitări.

Sigur, au urmat scrisorile de dragoste, scrise sau citite cu înfrigurare, într-un loc retras, de multe ori, noaptea, la lumina unei veioze. Poştaşul ştia de neamurile noastre, ne cunoştea proble