Mi-a plăcut de Julian Barnes, care implora să nu i se mai vorbească despre Jimi Hendrix, Janis Joplin, Brian Jones, despre Beach Boy- ul pierdut sau despre oricare alt deces din muzica pop-rock.

Mărturisirea lui, cum că dispariţiile provocate de supradoze, de o prăbuşire în gol sau de episoadele melodramaticelor abdicări în faţa plăcerilor vieţii, pare, mai ales acum, în lumea în care trăim, cel puţin uşor deplasată. Împărtăşesc, mai ales acum, raportându-mă la lumea în care n-am încotro şi trăiesc, părerea că aceste eşecuri par acum mult umflate şi că nu sunt chiar cele mai mari pierderi suferite de lumea muzicii, de la Schubert încoace. Dar nu cred că totul se rezumă la analiza pierderii talentelor umane din lumea muzicii. În cazul oamenilor, - diferiţi, vai, cât de diferiţi!-, cei care ascultă şi azi muzica "aceea", totul s-a schimbat. Aşa cum li s-a schimbat şi viaţa. "Cheia" asimilării acestei muzici e atât de diferită, încât te tulbură. Diferenţa o face, bineînţeles, cultura, dar mai există un fel de "raportare" individuală, uneori de neînţeles. Cum se întâmplă asta? Oamenii sunt obişnuiţi azi, mai ales să acţioneze unii împotriva altora. Care nu fac nici cel mai mic efort să se cunoască, să se descopere. Mai mult, se chinuie să-şi ghicească unul altuia mişcările. Şi asta se întâmplă între o mulţime de indivizi care caută sens în incoerenţe, şi în mijlocul unei lumi ameţite de confuzii, ipocrizii şi reţineri. Poate că ar trebui inventat titlul ştiinţific de "istoric al individualităţii" ca să se dea de capăt acestei căderi. Dar istoria nu poate fi o dezbatere intelectuală şi atunci nu putem decât să intuim, fiecare acasă la el, cum am ajuns în această fază, încât să nu-l mai "vedem" aşa cum este, nici pe omul de lângă noi. Nu mai avem timp pentru profunzimile celuilalt, nu mai putem admira, aşa cum nu mai putem nici iubi; trăim în goana celui care pi