Chiar dacă este un subiect abordat destul de des în ultima vreme, voi încerca să punctez câteva idei care nu îmi dau pace de ceva timp şi anume, povestea tânărului absolvent, dar nu a celui care urmează superficial o facultate, doar că aşa se face sau că aşa i-au spus părinţii, nu, e vorba de povestea celui care parcurge cu sârguinţă şi seriozitate trei, patru sau şase ani de şcoală pentru a-şi deschide orizonturile şi cu gândul că va avea un viitor mai bun, iar apoi se loveşte de un zid numit „piaţa muncii”.

Este o poveste care începe cu „M-am înscris odată la o facultate de stat”, continuă cu „şi se luptară şi se luptară, sesiuni de iarnă şi de vară, muncise cu spor şi la buget reuşise” şi se termină cu „Şi-a absolvit, dar s-a-ntrebat: acum, unde m-am angajat?”.

Nu este o poveste cu un final fericit ca în basme, este o poveste fără final pentru că totul se înnoadă într-un punct, în punctul în care societatea şi sistemul în care trăim ar trebui să ne ofere un sprijin, aşa cum se întâmpla pe vremuri, când cel care avea o facultate, beneficia apoi de un loc de muncă, fiind văzut drept o persoană cu un statut aparte. Am spus „un loc de muncă”, asta înseamnă un job adevărat, serios, nu un pseudo-job, aşa cum se întâmplă astăzi şi mă refer aici la joburi de tipul promoterilor, agenţilor de vânzări, operatorilor de interviu sau consultanţilor relaţii cu clienţii. Însă, în loc să primim acest sprijin, tot ceea ce primim sunt… beţe în roate sau uşi închise, poate cu o mică ferestruică deschisă pe care scrie „voluntariat”, dar cam atât.

În momentul în care terminăm o facultate toţi ne lovim de acelaşi zid: „nu ai experienţă”. Mă-ntreb, oare cum aş putea să acumulez acea experienţă dacă nu îmi oferi ocazia, dacă nu îmi dai şansa de a vedea ce capacităţi am, cât de bun sau prost sunt? Răspunsul care vine aici este acela că poţi obţine experienţa urmând un i