L-am cunoscut pe Zoran acum vreo zece ani, la o nuntă în Poiana Țapului; un sârb de-al lui, belgrădean, se-nsurase c-o severineancă de noastră și-uite-așa am ajuns eu la nunta aia (de mireasă n-am avut parte, c-a luat-o sârbul cu el în America). Am băut cu Zoran până dimineața și zic că nu m-am făcut de râs, deși sârbii susțin că ei sunt cei mai ageri la ulcior din toată Europa asta (nu este adevărat!); cam mafiot băiatul, plin de tatuaje-n litere chirilice, dar altfel de treabă, ne-am înțeles perfect, c-avea și el boală pe comuniști. N-am păstrat legătura, dar l-am căutat când am trecut prin Belgrad, că nu renunț nici mort la teoria mea: doar localnicii știu barurile bune! Belgradul nu prea seamănă cu nimic din România, că n-avem vreun oraș care să stea călare pe două fluvii ca Dunărea și Sava; pe de altă parte, prin sărăcie și prețuri seamănă destul de bine cu unele orașe de-aici, doar că-i mai mare și cu veșnicele fițe de capitală (de-astea nu scapă nimeni). Ziua, șmecheria e să te plimbi fie prin Orașul Vechi (Stari Grad), dacă-ți place istoria, fie pe insula Ada, dacă le ai cu natura. Noaptea nu se pune problema să pleci din Stari Grad, că acolo-i bătaia peștelui, iar din tot Stari Gradul, strada Skadarlia este miezul. Dintre cârciumi, Zoran a ales Tri Sesira, unde cică-avea pile. (Dacă nu cumva chiar el asigura ”protecția” localului! Parcă poți să știi?!) Da, am trișat puțin. Tri Sesira nu e propriu-zis un bar, cum găsești în Europa Centrală sau în insulele britanice (și chiar la noi, de fapt), ci o kafana, ceva tipic balcanic, un fel de cafenea unde poți să bei cam orice și să mănânci feluri tradiționale, inclusiv ciorbă. În România, așa ceva s-ar numi restaurant în toată regula, dar ei insistau că nu-i restaurant, e kafana! Și să nu-i mai contrazic, c-acum întorc ei foaia! Am băut în sănătatea Serbiei și-a kafanelor, ce era să fac! Sfat: dinarul sârb