Mulţi (nu prea mulţi, totuşi), interpretează la trompetă, puţini însă chiar cântă şi foarte puţini sunt virtuozi. Mi-l amintesc pe Constantin Mîndrişteanu ridicându-se la o masă festivă organizată la finalul unor manifestări desfăşurate la Augsburg şi uluind asistenţa cu trompeta sa, care a oferit de la celebre valsuri şi alte piese anume create pentru acest instrument până la cântecul românesc care se bizuie mai ales pe această cea mai sprintenă dintre alămuri. A făcut o demonstraţie pe viu a calităţilor sale de trompetist, apreciate ca atare de un public ad-hoc, dar deloc nepriceput. Pe viu. Câţi sunt astăzi capabili să facă pe viu aceeaşi demonstraţie? Căci industria play-back-ului a proliferat în asemenea hal, încât din soluţia de avarie folosită atunci când un solist sau un instrumentist trebuia să cânte cu orice preţ şi nu putea, s-a ajuns la soluţia extrem de comodă pentru aceiaşi de a mima interpretarea, oferită în realitate de amărâtul de casetofon (sic!).

Lăsând lucrurile să meargă până la absurd, pe calea asta se poate ajunge şi la un travesti, astfel încât, dacă un cântăreţ nu ajunge „în original” la Izvoarele Sucevei, de exemplu, cineva bine vopsit poate să-l înlocuiască, deoarece vocea originalului se aude bine, foarte bine şi din play-back.

Şi lucrurile par chiar să ajungă la absurd. Am aflat că ansambluri folclorice au ajuns până acolo încât susţin spectacole, pe scene mai amărâte, utilizând la greu play-back-ul. Fie că lipsesc vreo doi viorişti, contrabasistul sau alţi instrumentişti, care au „probleme” (cel mai adesea, nunţi de la care nu pot lipsi, nu?), fie că pur şi simplu e mai uşor să mimezi decât să faci, cum se întâmplă mai în toate şi mai pe oriunde în ţara asta astăzi, spectacolul cel real este înlocuit cu spectacolul fals.

Vorba unui străjan hâtru, hâtru: „pe scenă cânta orchestra şi se auzea minunat trompeta. În sc