Dacă tot ne minunăm în ultima vreme cum de a ajuns România să producă oţel utilizînd curent electric de la centrale eoliene (adică foarte scump) pentru că, vezi Doamne, aşa vrea Uniunea Europeană, zic că este un bun prilej să reamintim un lucru simplu: o directivă nu este obligatorie! Ştiu, cuvîntul sună înfricoşător. Cînd zici „Di-rec-ti-vă“ e de rău! Nu te poţi pune cu dînsa. Iaca surpriza: directiva europeană, oricare ar fie ea, are nişte ţinte, nişte obiective. Acestea trebuie însuşite, nu calea prin care ele (obiectivele) se ating. Legile naţionale, planurile, strategiile sînt la îndemîna şi discreţia statului membru. În cazul eolienelor, ţara noastră avea de îndeplinit ţinta europeană (definită de Consiliul de primăvară de la Berlin, din 2007) numită 20/20/20. Adică, 20% din energie să fie obţinută prin tehnologii care nu emit gaze cu efect de seră (aici intră şi energia nucleară, la insistenţa Franţei), pînă în 2020. Avînd în vedere aportul energiei hidro la care se adaugă producţia de la Cernavodă, România nu avea nici o temere privind atingerea obiectivului respectiv. Mai mult, el era atins încă de acum cinci ani. Asta nu a împiedicat guverne succesive să se lase absorbite de valul european (la modă) al certificatelor verzi şi să ne plaseze ţara pe poziţia unui soi de tocilaru’ clasei (adică ăla care învaţă stupid pe de rost toate lecţiile şi le uită pînă a doua zi după extemporal). Preţul: scăderea competitivităţii multor industrii şi creşterea facturii lunare pentru consumatorii casnici. Avantaj cert: crearea a aproximativ 100 de locuri de muncă la nivel naţional (badigarzii care păzesc parcurile eoliene).

DE ACELASI AUTOR Indianul de oţel Mici (şi) confuzii (Tot despre) 15 ani de integrare europeană 15 ani de integrare europeană Nu este singurul caz în care românul reacţionează ca tocilarul clasei, în relaţia sa curentă cu Bruxelles-ul. La înt