Cu puțin înainte de a-mi lua zborul, la propriu, spre Cannes, s-a nimerit să văd un film intitulat Panică la Hollywood, în care Robert de Niro avea rolul unui producător din industria cinematografică. Și acest mare patron își convoacă echipa cu o veste mare: “Pregătiți-vă smoking-urile, puneți în valize ținuta estivală, că… gata! Sîntem invitați la Cannes”. Pentru noi, jurnaliștii acreditați aici, pregătirile au fost cu atît mai simple cu cît în acest an, după un deceniu generos, n-am mai avut probleme cu covorul roșu. Noi ne-am pregătit carnețelele, ne-am verificat pixurile, ne-am strunit caii spre Otopeni, și… gata! Pe Coasta de Azur ploua cu găleata. Le-am plîns pe bietele actrițe ce pregătiseră decolteuri profunde. Cum de văzut nu mai era ceva decît pe ecrane, ne-am strîns în sălile de proiecție.

La data apariției acestor rînduri nu cunoșteam încă palmaresul și nici n-aveam curajul să-l anticipez. Dar o constatare putem face: e mai ușor să începi un film decît să-i găsești sfîrșitul. Multe promisiuni ale unor titluri din programul oficial au rămas nerespectate. De exemplu, filmul chinezului Jia Zhanghe, A touch of sin, era povestea unui miner pus în situația să-și facă singur dreptate, agresat de un baron local. 40 de minute am urmărit cu nesaț un Palme d’Or care mi se părea cert. Dar filmul mai avea de expus încă trei povestioare care i-au coborît binișor, dar sigur plafonul.

Așa încît mi-am pus speranțele în Inside Llewyn Davis al fraților Coen cu o minune de început, 20 de minute de încîntare despre viața folkistului Llewyn Davis. În centrul atenției stătea nu numai muzica, ci și o minune de pisoi care traversa mereu ecranul cînd nu te așteptai. Ar trebui ca Adrian Sitaru, tînărul autor al filmului Domestic, să-l vadă, ca să înțeleagă ce înseamnă să pui în valoare un patruped ofertant. Dar cînd falnica felină a fost din nou pierdută și a disp