Luăm foc în momentul în care sîntem numiţi în felul ăsta. Turbăm de nervi, ne umplem de spume şi vedem diferite culori intense în faţa ochilor. Miticii – cum le spun unii bucureştenilor – sau, mă rog, şmecherii de Bucureşti – cum le spun alţii – se tăvălesc pe jos de plăcere cînd asistă la vreo spargere de bubă, în care cîte un tip din provincie, cu pieptul umflat de patriotism local, se dezlănţuie la adresa monstruozităţii Capitalei. Cu cît e mai verde şi mai vîscos veninul la adresa zeflemelei centraliste, cu atît se lăţeşte pînă la urechi zîmbetul indulgent şi suveran al bucureşteanului. Şi e firesc să fie aşa. De cele mai multe ori, argumentaţia provincialului pierde orice legătură cu realitatea, cu umorul elementar, cu punctele cardinale şi cu orice simţ al măsurii. Frustrarea – perfect reală şi justificată, acumulată în ani grei – se transformă într-o orăcăială însoţită de gesticulaţii spasmodice. Adunăm gînduri grele în spinare, le cărăm cu efort şi gîfîială, iar cînd vine vremea să le deşertăm odată, nu le colectăm selectiv, ci le pocnim la nimereală, doar să scăpăm de presiunea lor. Am asistat la nenumărate dezlănţuiri ale compatrioţilor care demonizează – insist, deloc lipsiţi de motive – Capitala, centralismul bezmetic, zeflemeaua, aerul acela de ridicolă superioritate a locuitorului Capitalei. Dar dezlănţuirile astea sînt cel puţin la fel de ridicole ca obiectele demonizării, ca generalizarea oarbă, ca aceste eterne răzbunări şi supărări pe sat. Ca să nu mai amintesc de micile cochetării, chicoteli, oftaturi, dări de ochi peste cap, ziceri pe toate tonurile, care se sucesc în zona „Vai, dragă, am fost la Bucureşti două zile. Măi, crede-mă, te rog, o săptămînă mi-a trebuit să-mi revin! Mi-e o scîrbă de mizeria aia, ceva de nedescris, dar n-am de ales, trebuie să merg.“
DE ACELASI AUTOR Ah, criza de modele! Ce rechizite punem în ghiozdanul antig
