Nu odată mi-am exprimat temerea, din acest colţ de tipar, că tablourile furate de români de la Rotterdam au fost distruse de aceştia. Nu era un simţământ para-anormal, ci o deducţie logică izvorâtă dintr-o profundă cunoaştere a pieţei de artă şi o magistrală analiză a apucăturilor românilor. Mai pe scurt, ştiind că este imposibil să vinzi o marfă furată în Europa civilizată, era clar că, mai devreme sau mai târziu, infractorii vor tranşa cadavrul. Din păcate, strop cu strop, în doze homeopatice strecurate printre alte subiecte ale zilei, suntem dirijaţi spre acest deznodământ catastrofal. Ba nu sunt români, ba sunt, ba nu au adus picturile în ţară, ba le-au şi expertizat şi testat pe piaţă, ba nu le mai au, ba le-au ascuns, ba nu le-au distrus, ba au găsit chiar cenuşă cu urme de pigment foarte vechi. Dar nu e vorba de toate, ci de doar un tablou, şi e posibil să fi fost arsă doar rama. Nici acum o sută de ani pictorii nu puneau pictura în ramă la loc pe şevalet, ca să îi mai ardă două-trei tuşe peste pânză şi, eventual, şi peste ramă, doar aşa, ca să se justifice, peste un secol, existenţa pigmentului de pictură în cenuşa din vatră. În plus, parcă tablourile fuseseră decupate din rame în momentul furtului. Aşa se procedează, e mai rapid şi mai uşor de cărat. Hoţii, chiar şi retardaţii de la noi, nu sunt cărători-minune de mobilă, să fugă rapid cu o pictură în ramă cât un dulăpior. Mai mult, ramele sunt prinse destul de bine de aşa-zisul cui, să nu cadă sau să nu îl dea vreun român jos de pe perete şi să o rupă la fugă. Aşadar, marja probabilistică sugerată în ştirile pe sub mână, direct de la surse, este nejustificată de realitate. Dacă s-a găsit cenuşă de culoare atunci ea nu poate veni de la rame, este de la pânza pictată, cu un preţ uriaş pe centimetru de celebritate. Totul este să ne obişnuim cu ideea că picturile au fost distruse, o dăm pe surse de câteva ori ş