Duf! Duf! Duf! Bubuitura înăbuşită se aude din orice colţ al camerelor spaţioase care comunică deschis între ele. Duf! Duf! Necontenit. La un interval de trei secunde între ele, buşiturile sună ca un soi de tobă bătută ritualic, ca să te scoată din minţi. Duf! Se aude de nicăieri şi de peste tot, ba creşte, ba pare că descreşte în intensitate, de parcă mîna şamanului care bate toba oboseşte, cînd şi cînd, şi-şi pierde din vigoare, ca apoi extazul înteţit al viziunilor care îl animă să-i dea din nou putere. Duf! Duf!
DE ACELASI AUTOR Mic bestiar de metrou De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje Începutul lăsatului Îl caut pe şaman. Caut sursa bufniturilor care-mi sapă direct în lobii temporali şi-mi distrug funcţiile parietalilor. Îl caut rătăcind prin labirintul aerisit al încăperilor care curg una din alta. Trec pe lîngă viziunile unor creatori est-europeni care s-au maturizat artistic în anii ’50-’60 şi care sînt vizibil traumatizaţi de al Doilea Război Mondial. Trec pe lîngă cîteva instalaţii în metal chinuit, ale unor sculptori germani. Pe lîngă un ansamblu minimalist de trei blocuri de piatră, aşezate corect unul lîngă altul. O plăcuţă explică vizitatorilor cheia în care trebuie interpretate cele trei paralelipipede. Calm, interiorizare, retragere în sine, ceva de genul ăsta. Duf! Duf! Duf! Buşitura creşte şi descreşte şi sună acum de parcă cineva e izbit ritmic, sadic, aplicat, cu capul de un zid. Am impresia că e capul meu. E capul meu. Caut sursa zgomotului. Trec pe lîngă o lucrare care ocupă un întreg perete – Naşterea lui Hitler se numeşte. Un coşmar al unor ochi halucinanţi, injectaţi, alături de capul unui mult-iubit cîine-lup. Un vis strîmb, de omenire bolnavă, cu o geneză ratată, din ADN de porc. Copii mici, urlînd cu o dantură completă. Suboameni şi supraoameni. Cordoane ombilicale răsucite, vineţii. Răni, puroi, ochi albaştri. Am stat un p
