Doamna Song a fost, cea mai mare parte din viaţa sa, un cetăţean banal al Coreei de Nord. L-a iubit pe Kim Ir Sen fără să fie prea interesată de politică – pur şi simplu, aşa era normal. A făcut mulţi copii, a muncit în fabrică, a fost de cîteva ori şefa comitetului revoluţionar de cartier. A îngrijit portretele lui Kim 1 şi Kim 2 – pe care fiecare muncitor le primea de la stat – cu o cîrpă specială de curăţat de praf. Pentru doamna Song, controalele miliţiei – care intra în casele oamenilor să vadă dacă şterg portretul de praf – au fost mereu inutile: ea le ştergea oricum pentru că aşa era bine.

Altfel, viaţa doamnei Song era banală. Mergea la magazinul de stat pentru alimente, unde schimba cartele şi bani pe mîncarea – aceeaşi mîncare, aceeaşi cantitate mereu, cu puţin orez – pe care statul calculează că o merită fiecare nord-coreean, în funcţie de munca depusă şi de casta din care provine. Toţi cetăţenii sînt organizaţi în cîteva zeci de asemenea caste, un fel de cercuri care au în centru familia Kim şi partidul, iar la periferie pe duşmanii regimului – foşti burghezi sau cei cu rude în afară.

DE ACELASI AUTOR Să pîrjolim pămînturile prin noi înşine! Peisaj postapocaliptic cu presă şi proşti Unde duc eu mîna cînd aud de companii româneşti? Gata, am rezolvat viitoarea criză financiară! Soţul doamnei Song e mai degrabă o dezamăgire – e ziarist, dar, din motive obscure, e mai puţin pătruns de avînt revoluţionar decît ar trebui. Se uită la ştirile despre realizările ţării, cu aerul că ştie cum se fac asemenea ştiri. A şi intrat în belele cîndva, cînd a făcut un comentariu nepotrivit. La TV era o ştire despre producţia în creştere de pantofi. La care el a zis că sînt minciuni, că el nu găseşte pantofi. Cum familia Song era una dintre puţinele cu televizor propriu, lăsau uşa deschisă pentru ca vecinii să vină să urmărească programele. Nu se ştie care d