Acest articol este dedicat pieţei şi relaţiei sale cu politicul. Piaţa pe care v-o propun este atît una în sens propriu – loc „clasic“ de procurare a alimentelor de către „popor“ –, ca punct de pornire, cît şi una în sens figurat, de audienţă pentru omul politic – de stînga, dreapta sau de o dulce confuzie între cele două. Piaţa chiar e importantă pentru politician (sau ar trebui să fie), deoarece, în lipsa cunoaşterii ei, homo damboviteanus se exprimă cu o candoare total desprinsă de nevoile cetăţenilor.

Dar să începem cu piaţa, în sensul cel mai propriu cu putinţă, şi să mergem în această direcţie. Piaţa înseamnă, în esenţă, pentru mine, ca cetăţean, produse şi preţuri pe care, mai toţi, le raportăm la venituri: în funcţie de cît cîştigăm, acestea ni se par mai mult sau mai puţin accesibile. Expresii precum „coşul zilnic“ au dispărut din dezbaterea publică, dar coşul trebuie, totuşi, umplut în fiecare casă, după puterea financiară a fiecăruia. Dacă preţul este corect, iar venitul – pe măsură, omul merge fericit acasă. Problema, însă, este că, în timp de criză, aceşti oameni – „am întîlnit şi români fericiţi“ – sînt din ce în ce mai puţini, iar cînd se uită la televizor, dincolo de show-ul combativ al zilei, tare ar prinde bine puţină empatie faţă de problemele lor.

Empatia e, practic, singura cale de a frîna canalizarea energiilor românilor spre viziuni negative ale lumii, mai mult sau mai puţin oteviste. Totodată, empatia poate fi o armă politică bună de diferenţiere în mîna unui politician iscusit, la capitolul apropiere de oameni: în contextul în care logica dezbaterii e de multe ori „pro sau contra cineva“ sau „vai, ce dramatic e, dar să facă altcineva ceva“, acel cineva care începe să vorbească, cu bun-simţ, despre problemele zilnice reale ale oamenilor nu poate avea decît de cîştigat: „Uite, Costică, omul ăsta chiar înţelege ce ne doare.“ Iar