Dacă nu se certau useliştii între ei, pălmaşii patriei nici habar n-aveau despre salariile nesimţite care se poartă pe malurile mocirloase ale Dâmboviţei, pe la regiile sau companiile de stat. Între cincisprezece şi patruzeci de mii de euro pe lună, în vreme ce un profesor cu gradul I, cu doctorat şi patruzeci de ani vechime, abia dacă se apropie de şase sute şi ceva de euro. Trepăduşii de serviciu, printre care şi sociologi prostituaţi prin bordelurile politicii contemporane şi care nu-şi pot adormi raţiunea dacă nu merg, seară de seară, pe la două-trei televiuni de ştiri, încearcă să ne convingă de faptul că salariile cu pricina nu-s chiar aşa de mari şi că la fel se poartă şi prin occident. Nimic mai fals! Nu vă lăsaţi păcăliţi de astfel de neisprăviţi, care n-ar avea nici o problemă să ne vorbească chiar şi despre „etica” moravurilor. Dimpotrivă, în Germania cel mai mare salariu de la stat nu poate să fie mai mare decât de şapte ori cea mai mică retribuţie din sectorul bugetar. La fel se întâmplă şi în Suedia, în Finlanda sau în Danemarca. Numai la noi se poate ca şeful de la CFR călători să „umfle” şapte sau opt mii de euro pe lună, în vreme ce toate trenurile au întârzieri de patru sau cinci ore. Numai la noi se poate ca mahărul de la Poşta patriei să-şi umfle buzunarul cu contravaloarea unui Logan nou în fiecare lună, iar serviciul poştal să fie pur şi simplu într-un faliment atât de mare, încât nici hoţii ucraineni nu se încumetă să „cumpere” afacerea. În acest răstimp, oamenii de rând sunt daţi afară de la locurile de muncă, restanţierii de la bănci cresc în chip exponenţial şi magazinele de second-hand sunt iarăşi pe val. Revenind la „indispensabilii” plătiţi cu sume de zeci de mii de euro pe lună, cunosc cel puţin zece absolvenţi de Harvard, Oxford, Cambridge sau Stanford, inclusiv cu experienţă în administrarea afacerilor, care ar dori oricând să se