În 2012, Dumitru Radu Popa publică la Curtea Veche cel mai recent roman al său, Sfinţi, vînturi şi alte întîmplări, o carte eterogenă atît în ceea ce priveşte povestea, cît şi prin formulele narative pe care autorul le utilizează. Titlul promite eclectism, iar conţinutul îl probează. Aparenţe şi deconspirări La o primă vedere, romanul pare o colecţie de imagini şi strategii, gata să satisfacă cele mai diverse gusturi, avînd cîte puţin din toate. Dramă personală, referinţe la un trecut comun – relativ recent (primii ani ai comunismului în România), discursuri obiective şi subiective în alternanţă, ceva tentă regionalistă, conjugată cu perspectiva celui ce a părăsit comunitatea originară, realism şi mistică. La o privire mai atentă însă, se observă că nici un element nu apare gratuit în pagină, găsindu-şi justificarea în construcţia temei-fundal: destrămarea succesivă a ordinilor sociale, în contrast cu permanenţa transcendentală. Iar autorul are grijă să evite didacticismul îngust prin sugestii şi ocolişuri intertextuale. Ajuns la cea de-a 149-a pagină (ultima a romanului propriu-zis), cititorul va descoperi că i s-a desfăşurat înaintea ochilor povestea unei familii, în ciocnirea ei repetată cu noua ordine politică – socialismul incipient şi agresiv. Un loc comun, ar spune scepticul; contraargumentul ce i-ar putea fi adus este faptul că, pentru a ajunge la acest tablou general, cel care citeşte este supus la diferite probe de atenţie şi investigaţie, dîndu-i-se deseori ocazia de a-şi construi, confirma sau infirma presupoziţiile.

Printr-o tehnică pe care Milan Kundera a consacrat-o în romanele sale, Dumitru Radu Popa îşi distribuie personajele în capitole aparent independente, dînd impresia unor poveşti paralele. În final, ajunge să le aducă împreună şi să uniformizeze parcursul narativ, completîndu-l asemenea unui puzzle. Dacă iniţial Toni, rătăcitul c