Obişnuit, că aşa-i la români, ziua copilului, ca orice aniversare, se derulează sub semnul festivismului, uşor desuet şi parcă prea amintind gros de vremurile de anţărţ, când cei mici, fie ei şoimi ai patriei sau doar pionieri, „făceau“ frumos, primeau o prăjitură şi un cico şi li se permitea mai multă joacă decât de obicei.

Deşi le-am trăit, parcă nu e nici drept şi nici cuvenit să judec acum vremurile acelea ale copiilor, cu mintea şi sufletul unui adult de astăzi, uşor ostenit de preamultele ale vieţii, toate pe drept cuvenite, toate frumoase şi asociate ca trăirile fiecărei vârste.

Pare mult mai potrivit să luăm act de copilăriile de astăzi, aşa cum sunt ele şi nu cum ne-am fi dorit noi să fie!

Dacă este induioşător să mai vezi un cuplu plimbându-şi odrasla ori doar o mamă cu cel mic în braţe sau în cărucior, semn de mare curaj ori inconştienţă, nu putem face abstracţie de faptul că în ochii multora dintre copii putem citi explicit tristul reflex de câine bătut, de soartă ori de vremuri. Până şi bucuria celor mici are ceva fad, prefabricat şi aduce a grabă şi fast food, prichindeii deprind şi se obişnuiesc devreme cu gustul fals al copilăriei furate, al lacrimilor înăbuşite şi a renunţării la joc, joacă şi jocuri. Putem spune că de la generaţiile „decreţeilor“, celor crescuţi în umbra blocului, pe asfalt, cu cheia la gât şi în grija străzii, am trecut deja la câteva alte generaţii de „stranieri“, de „căpşunari“, de copii orfani deşi au părinţi, bejeniţi aiurea prin lume, să-şi facă o brumă de rost şi cheag. Cei mici, lăsaţi în poala bunicilor ori în grija altor rude mai miloase, au crescut poate în falsa impresie a unei oarecare prosperităţi, în contul cadourilor, jucăriilor sau doar banilor trimişi acasă de părinţii pe care au început să-i şi uite, după ce au învăţat că nu trebuie nici să-i mai condamne, dar nici să-i mai iubească, copiii fii