Deşi nu par şi desigur nici nu vor recunoaşte, românii sunt extrem de conservatori sau conservativi, mai bine zis, în sensul reticenţei la schimbare, chiar până întracolo încât preferă permanentizarea unor circumstanţe puţin mulţumitoare decât speranţa că poate, o altă sau orice altă oportunitate se poate dovedi mai bună.

Poate doar disperarea a spart acest arhetip conservativ, de unde şi milioanele de români care, deşi cu sufletul ciobit, şi-au părăsit casa unui prea plin de insatisfacţii pentru a încerca să se adapteze sub alte orizonturi mai promiţătoare.

Americani sunt, în sensul ăsta, mult mai dispuşi la mobilitate: o oportunitate mai profitabilă pe coasta de vest nu înseamnă decât că-şi ia respectivul de pe coasta estică cele câteva fotografii şi lucruri personale, se urcă în avion, şi asta a fost, asta e, nu moare nimeni, de aia e lumea mare, să fie plină de ocazii care tot vin şi trec, ca-n gară. La ei, foarte rar un proaspăt angajat îşi propune ca vârf de carieră profesională ieşirea la pensie dintr-un acelaşi loc de muncă, deşi în replică, politica de fidelizare a salariaţilor începe să înveţe ceva din obstinaţia japoneză. În rest, ca în legiunile romane, „ubi bene, ibi patria”!

Românul, tradiţional legat de glie şi oricum frate cu codrul, descoperă mai nou că, dacă tot nu mai prea are nici de una nici de alta pe-aici, unde spunem noi că ar mai fi „acasă”, ar putea să-şi caute viitorul sub alte zări, poate de soare mai pline. De unde şi o altă accepţie a mobilităţii profesionale, atât spaţial cât şi strict ca specialitate, pentru că şi cei cu meserii poate nobile dar neasociate actualei pieţe şi cereri de forţă de muncă, nu au decât să-şi caute alte abilităţi şi capabilităţi, mai cerute şi poate chiar mai profitabile. Cunosc persoane foarte onorabile, care au în percepţie câteva rafturi de cărţi în care se simt confortabil, nu uşoare, cu