Nu aveam de gând să vorbesc despre Gigi Becali; mi-am spus părerea despre personaj în presa scrisă şi pe la televiziuni ani în şir, iar faptul că a fost încarcerat nu mi-a schimbat-o. Îmi aduc aminte că de multe ori m-am surprins încercând, la lungile apariţii tv ale latifundiarului, să-i urmăresc mâinile: voiam să văd dacă are la degetul mic acea unghie lungă cu care mârlanii autohtoni îşi scobesc dinţii sau se scarpină în ureche, în nas sau cine ştie unde. Mi se părea un accesoriu cât se poate de potrivit cu manierele, conduita şi apucăturile fanfaronului.

Ce merită urmărit, chiar cu îngrijorare, este isteria ce a cuprins o parte a concetăţenilor noştri, după ce Gigi Becali a fost condamnat definitiv de instanţa supremă la trei ani de închisoare cu executare, în dosarul schimbului de terenuri cu MApN. Sigur că, în ţara noastră, după ce fostul prim-ministru Adrian Năstase şi-a petrecut câteva luni în detenţie, oricine poate face cunoştinţă cu „binefacerile” reeducării în puşcărie. Tot felul de curioşi plâng, mai mult sau mai puţin sincer, pe umărul condamnatului Gigi, iar empatia pentru acesta a atins cote nebănuite, atâta vreme cât un sondaj Avangarde ne arată că 50% dintre bucureşteni ar fi pentru eliberarea sa imediată. Nimeni nu se mai gândeşte la probele din instanţă, la declaraţiile martorilor sau la monstruozitatea schimbului de terenuri şi a sumelor vehiculate într-o afacere între o instituţie a statului român şi o persoană privată. Văd că nici măcar biserica nu este deranjată de comportamentul arogant, de faptul că eroul nostru face tot timpul apel la un Dumnezeu personal, dispus să lucreze doar pentru el. „Domnul e cu mine în ghearele morţii”, declara omul pe holurile Înaltei Curţi, declaraţie care seamănă mai mult cu o dispoziţie dată Celui de Sus, decât cu un moment de penitenţă. Şi, uite aşa, încet-încet, pentru unii infracţiunea devine o fapt