Cu câteva luni în urmă, intram în posesia unui volum cu un titlu incitant, "Ultimul zbor cu soții Ceaușescu", lucrare scrisă de comandorul Alexandru Popa, iar în aprilie am avut fericita ocazie să mă întâlnesc cu acesta la București, acolo unde locuiește.

Pe scurt, pentru a lăsa cititorilor plăcerea de a-l descoperi pe Alexandru Popa prin lectură, menționez că acesta s-a născut la 2 august 1953, în satul Lazuri de Beiuș, într-o familie de harnici gospodari bihoreni și, după o remarcabilă carieră militară, ca ofițer de aviație, a ajuns printre cei mai buni piloți de elicoptere ai țării și chiar comandant al Unității Speciale de Aviație a Ministerului de Interne. Încă de la începutul discuției noastre, purtate într-un cadru mai puțin protocolar, la una dintre terasele din centrul Capitalei, într-o frumoasă zi de primăvară, privirea strălucitoare, caldă și fermă, deopotrivă, a comandorului Popa, precum și felul de a vorbi și gesticula mi-au devoalat o personalitate puternică, un om dintre aceia puțini, care au reușit în tot ce și-au propus în viață și, mai mult, conștientizează acest lucru, bucurându-se cu seninătate de prezentul ce se consumă ca o consecință firească a unui trecut prolific. Interlocutorul meu m-a transportat, după cum spuneam, întâi prin arta vorbirii și printr-un comportament ce lăsa să se întrevadă stăpânirea de sine și vasta experiență de viață, iar apoi printr-o cultură temeinică, dublată de un patriotism de cea mai bună extracție, într-o lume pe care o credeam pierdută, aici pe plaiurile mioritice: o lume a meritocrației. Nu e de mirare, deci, că, deși mi-am propus să dialogăm preț de câteva zeci de minute, mai mult din curiozitatea firească de a-l cunoaște pe autorul unei cărți pe care începusem s-o citesc și care se anunța captivantă, am petrecut împreună câteva ore bune, timpul scurgându-se parcă prea repede pentru câte ar mai fi fos