Pe 25 mai 2013, Eugen Simion a împlinit o vîrstă neverosimilă, pe care nici omul, nici scrisul său n-o arată. Căci, dacă puterea de muncă, prezenţa publică şi prospeţimea discursului critic au rămas neschimbate, raza de acţiune culturală şi editorială a sporit în ultimul deceniu cu cîteva mari proiecte colective. Şi aceasta, în condiţiile în care cvasitotalitatea colegilor săi de generaţie au „ieşit la pensie“ ori au redus sensibil motoarele, obosiţi, blazaţi sau tentaţi de ocupaţiuni mai confortabile. Spre deosebire de ei, Eugen Simion n-a abandonat niciodată critica literară în favoarea angajărilor politice (cu riscul de a fi acuzat de fals „apolitism“), nici nu s-a servit de ea în vederea unor ambiţii egoiste. Din 2000 încoace, a publicat mai multe volume-reper, printre cele mai importante din prodigioasa şi îndelungata sa carieră critică. Pe linia deschisă de Întoarcerea autorului, dar şi de „practica“ personală din „jurnalul francez“ (Timpul trăirii, timpul mărturisirii) sau din cel german (Sfidarea retoricii) s-au înscris, la începutul anilor 2000, trilogia Ficţiunea jurnalului intim (cea mai valoroasă abordare românească în materie de pînă acum) şi, ceva mai tîrziu, cele două volume din Genurile biograficului. Ele vin să legitimeze, la vîrful canonului critic, cea mai importantă revelaţie a literaturii române post-1990: literatura diaristică şi memorialistică, refulată în deceniile de cenzură a intimităţii şi individualităţii. Iar preocuprea pentru corifeii „tinerei generaţii“ interbelice (cei care au impus, la noi, literatura biografistă, nonficţională) e manifestă înFragmentele critice pe care Eugen Simion le-a publicat în deceniul zece, ca şi în Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, şi s-a îmbogăţit, în anii din urmă, prin două impunătoare studii in progress – Mircea Eliade, nodurile şi semnele prozei şi Tînărul Eugen Ionescu. Ambele direcţii anter