Într-o mai veche, dar foarte frumoasă carte a sa, aşa cum îi sunt de altfel toate scrierile, carte intitulată „Mémoires du théâtre”, apărută în traducere românească în 1993 la Editura Univers sub titlul „Teatrul memoriei”, George Banu scria: „Memoria teatrului este o sumă a muzeelor imaginare, care - cu unele excepţii - se dezintegrează cu fiecare moarte.”

„Există cu siguranţă un muzeu care se poate revizita, cel al repertoriului şi al sălilor, dar există şi un altul trecător, cel al spectacolelor care mor. Acela nu va mai putea fi vizitat, nu îi vom păstra decât amintirea. O amintire mitologică”.

Premise

Metafora teatrului ca muzeu a fost exploatată scenic mai demult, de Mihai Măniuţiu în spectacolul cu Alcesta de Euripide, realizat în 2003 la Teatrul Naţional din Cluj, centrat fiind pe resuscitarea din perspectiva contemporaneităţii a textelor antice socotite de regizor de o extremă actualitate, dar şi foarte recent în Domnul Swedenborg vrea să viseze, spectacol în cheia teatrului postdramatic, dar şi în aceea a jocului de-a teatrul postdramatic, însă nicidecum în cele din urmă rând în formula cabaretului,montat la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi. În acest din urmă caz, Măniuţiu se angajează într-o demuzeificare a unui anume Emanuel Swedenborg (el e numit, de altminteri, simptomatic în reprezentaţie acest Emanuel Swedenborg, cu adjectiv demonstrativ antepus), acel Swedenborg care i s-a înfăţişat lui, creatorului de azi, în conversaţiile sale imaginare cu el, conversaţii transcrise mai întâi în ciclul de poeme şi prozopoeme al cărui titlu a fost împrumutat spectacolului, ciclu cuprins în cartea Până una-alta, apărută în 2012 la editura clujeană bybliotek.

„Memoria este o sugativă, uitarea e radieră”, scria acelaşi George Banu în cartea Uitarea (Editura Apostrof, Cluj, 2002). Iar pe criticul de teatru, spectator de termen lung, t