Marea literatură a făcut din Diavol un personaj ilustru. Lăsând în urmă demonologia barocă a Evului Mediu, cu succubii şi incubii ei, cu spiritele malefice întruchipând (înduioşător de plastic!) cele Şapte Păcate Capitale, Diavolul a luat înfăţişarea modernă a lui Mefisto şi, ca în „Faust” al lui Goethe sau ca în „Doctor Faustus” al lui Thomas Mann, poartă, în pofida mirosului persistent de sulf, frac, ghetre şi ochelari albaştri.

Progresul civilizaţiei a fost urmat îndeaproape de evoluţia Diavolului. Tulburătoarea ispită trupească, celebrarea Nopţilor de Sabbath, liturghiile negre, lumea de tenebre fremătând sub învelişul subţire al realităţii au fost înlocuite de subtila provocare intelectuală, de credinţa blasfemică în progres, de îndrăzneala nesăbuită care-L sfidează pe Dumnezeu la fiecare pas.

În societatea modernă, rolul Diavolului devine tot mai pregnant. El a născocit cultul banului, lipsa de scrupule, plăcerile vinovate, într-un cuvânt, goana deşartă a omenirii după valori false sau iluzorii. Paradox al paradoxurilor, Belzebuth devine uneori atât de puternic încât îşi permite luxul de a lupta împotriva altor forme de Rău, ca în capodopera lui Bulgakov, „Maestrul şi Margareta”, în care numai puterile diavoleşti ale lui Woland pot zdruncina din temelii criminala logică dementă a comunismului.

Sărmanul Diavol! Cine ştie, poate că, în încleştarea eternă cu Dumnezeu, a cărei miză perpetuă o reprezintă, de la Adam încoace, sufletul omenesc, s-a contaminat, la rându-i, de slăbiciunea fiinţelor de lut şi a început să se apropie de patimile, de extazul şi de agonia lor!

Poate că da, poate că Lucifer însuşi are câteodată nostalgia îngerului căzut de la începuturi, a ispitirii dintâi, a patimii cu care abisala Evă i-a răspuns la invitaţia de a gusta din Fructul Oprit.

„Nestatornicie, numele tău e femeie!”, rosteşte Hamlet în Monologul său.