Va rămâne probabil în antologia umorului involuntar demonstraţia pe care ministrul Vosganian (din guvernul Tăriceanu) o făcea la televiziune, pe o tablă, încercând să explice modul de calcul al celebrei taxe de primă înamtriculare recent introdusă. Se vedea de la o poştă că ministrul habar n-are nici ce urma să însemne această taxă şi nici cum se calcula.

Bâlbâielile sale au reuşit să stârnească doar hohote de râs. Sunt sigur că nici Tăriceanu nu ştia mai mult: el ştia doar că trebuie să mai ia nişte bani de la cumpărătorii de maşini, business în care era specialist dinainte de a fi premier. Cert este că, aşa bălmăjită cum era, această taxă s-a aplicat, în ciuda avertismentelor Comisiei Europene, care ne-a şi obligat să dăm banii înapoi. Nu i-a mai dat Tăriceanu, ci cel care i-a succedat, într-o manieră la fel de bulibăşită care făcea aproape imposibilă ţinerea oricărei evidenţe. De-a lungul acestei perioade taxa nu s-a pierdut: şi-a schimbat doar de câteva ori denumirea şi modalităţile de calcul, încurcând şi mai mult lucrurile, până a ajuns la faza actuală – dar nu şi finală – de taxă de mediu. Numitorul comun al tuturor variantelor a fost acela că nimeni nu s-a obosit să facă vreun calcul de impact, să vadă ce influenţe va avea această taxă asupra mediului comercial şi financiar. Dacă a existat o umbră de metodă, aceea a fost: hai s-o aplicăm şi după aia vedem noi ce iese. Exact aşa s-a întâmplat şi cu „varianta Ponta” a taxei lui Tăriceanu. Întâi s-a aplicat, iar acum guvernul dă din colţ în colţ ca să descurce aiureala pe care a generat-o, în care dominantă este o prevedere care spune că orice maşină tranzacţionată trebuie să aibă plătită o astfel de taxă de către deţinătorii precedenţi, în condiţiile în care statul nu a ţinut o astfel de evidenţă. Rezultatul: leasingul şi comerţul la mâna a doua au fost puse practic la pământ. Iar aceasta semnifică