Comentariile abundente la ultimul meu text, mă obligă, înainte de a continua, să fac o revizuire istorică (deşi au fost publicate destule), o „grea caznă” la care m-am băgat pentru a putea înţelege cărei ipoteze trebuie să-i asociam un anumit argument invocat de cititor, ca de pildă aceasta:

„Din cauza migraţiilor organizarea ecleziastică s-a risipit, dar de fiecare dată când Bizanţul restabilea autoritatea la Dunărea de Jos, refăcea şi episcopiile (există documente). În timpul migraţiilor, există texte ale sinoadelor din Bizanţ în care se menţionează că, din cauza condiţiilor precare din teritoriu, Biserica poate funcţiona cu elementele de bază ale ritului (botezul, rugăciunea etc.).” (lusephus) ***

În 1942 apărea la Bucureşti, în franceză, şi mai degrabă pentru străinătate, o carte sintetică, a lui Gh. I. Brătianu, intitulată Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain. Au trecut şaptezeci de ani peste această formulă misterioasă, desprinsă parcă dintr-o meditaţie romantică, şi nu cred că am depăşit, într-un mod convenabil şi larg acceptat, haloul enigmatic care învăluie istoria românilor şi a limbii noastre. Nu doar în ţară, dar şi în străinătate, cercetătorii par seduşi de două ipoteze, cu ramificaţiile lor, două feluri de abordare, dar neputând încă să decidă pentru niciuna în mod irefutabil. Pe de o parte, avem teoria continuităţii (romanice şi, mai nou, doar dacice), pe de altă, teoria migrării, fie de la nord la sud de Dunăre, fie invers.

1. TEORIA CONTINUITĂŢII LA NORD ŞI SUD DE DUNĂRE. Mulţi istorici, începând cu marii fundatori, consideră leagănul etnogenetic („vatra străromână”, cum i-a spus Iorga) spaţiul format din trei regiuni: Dacia (actuala Românie, exceptând Moldova şi Bucovina), Moesia Inferior (actuala Serbie şi nordul Bulgariei) şi Scitia Minor. Este vorba un teritoriu situat la nord de linia Jireček, linie care sepa