Ieri mi-a fost dat să trăiesc niște momente foarte ciudate. O persoană pe care am văzut-o pentru prima dată în viaţa mea, dar pe care am simpatizat-o din prima clipă, mi-a spus că i-a dispărut sora și să o scuz puţin pentru că vrea să sune la poliţie. Era agitată, iar eu, empatică de n-aș mai fi, am trecut prin toate stările ei. Desigur, și pentru că am și eu o soră care-mi mănâncă zilele câteodată, care pleacă prin ţară, din ţară, care se întâlneţte cu tot felul de oameni, care nu răspunde la telefon câteodată, care s-a mutat la București unde câinii nu sunt cu colaci în coadă.
Un frate sau o soră pot fi uneori o mare sursă de stres, te pot enerva la culme, te pot scoate din toate alea, mai rău decât oricine altcineva. Poate și deoarece ai impresia că ar trebui să facă ce faci tu, să se comporte cum te comporţi tu, ai tendinţa de a impune asupra fratelui ori surorii felul tău de a fi, modul tău de a gândi mai mult decât asupra oricui altcineva.
Viaţa mea nu există fără sora mea. Am trăit o copilărie grea împreună, am înfruntat adolescenţa împreună, ne-am dansat tinereţile și ne trăim actuala stare de om în toată firea împreună. Chiar dacă eu sunt la Focșani, iar ea la București. Vorbim la telefon de două ori pe zi și ne doare distanţa, dar ne leagă universul, orice-ar fi el. Ne certăm câteodată și nu ne vorbim, dar până la urmă una dintre noi cedează și sună.
Copiii mei îi spun surorii mele Mami. Eu sunt Mama. A fost cu mine cât am fost gravidă, când am născut, după ce am născut, a uitat de ale ei și le-a ţinut minte pe ale mele. Mă cunoaște ca nimeni altcineva, la fel și eu pe ea, îi pot spune și îi pot cere orice, la fel și ea mie.
Sper ca fetiţa și băieţelul meu să fie la fel de apropiaţi, căci oricât de buni mi-au fost sau îmi sunt prietenii, nu e nimeni ca sora mea. Oricât de multe lucruri cu care nu sunt de aco
