Dintre ruinele învăţământului românesc, din bezna groasă care învăluie şcoala dâmboviţeană, ministrului de resort Pricopie i-a scăpărat o idee: grădiniţa obligatorie de la cinci ani!
„Estimarea noastră este că, în cel târziu doi ani de zile, va trebui să coborâm vârsta la care copilul să fie integrat obligatoriu într-un învăţământ formal”, a grăit Pricopie din abisurile gramaticale. De ce? „Pentru că, cu cât îl antrenezi mai bine pe copil, îl pregăteşti, de fapt, pentru viaţa şcolară”, a explicat demnul urmaş al Abramburicii.
Aşadar, copiii trebuie antrenaţi pentru viaţa şcolară! Iar antrenamentele trebuie să înceapă cât mai devreme! Abia am introdus anul trecut „clasa pregătitoare”, obligând copiii să meargă la şcoală de la şase ani. Nu e destul! În 2015, copiii de cinci ani vor fi expediaţi obligatoriu la grădiniţă, iar Pricopie vorbeşte deja de experienţa unor state din UE, unde micii europeni sunt expediaţi de acasă cu forţa la patru sau chiar trei ani. Directiva este deci de a instituţionaliza copilul de la vârste cât mai fragede. La ce bun? Dacă nu ai cu cine să laşi copilul acasă, nu trebuie să vină statul să ţi-l ia la grădiniţă sau creşă: îl duci singur, împins de nevoie. Dacă găseşti locuri! Dar de ce să iei micuţul din sânul familiei cu anasâna de la cinci, patru sau trei ani, dacă el are cu cine sta acasă: bunici, vreun părinte şomer sau o Fraulein? Ce înseamnă să-l antrenezi pentru viaţa şcolară de la vârste atât de mici: să modeleze plastilina după metoda europeană, predată ştiinţific de educatoare, nu după metoda învechită a bunicului? Să facă la oliţă în mod organizat, nu după cum îl taie pe fiecare?
Şi dacă iei copilul din familie, cui îl dai? Dacă ar încăpea pe mâna unor Ion Creangă, Domnul Trandafir sau alt dascăl cu vocaţie, aş înţelege. Dar când învăţământul românesc, mizer, subfinanţat cronic, a eliminat pe cale naturală marea maj
