Peste mai puțin de o lună, în mai toate universitățile din țară va începe susținerea lucrărilor de licență și a disertațiilor. Anul acesta, noi, profesorii, sîntem obligați să contrasemnăm o declarație de originalitate a studenților-autori. Pasămite, se încearcă stăvilirea plagiatului la acest nivel. E foarte bine. Probabil că altă soluție nu e decît ca noi să fim pedepsiți odată cu studenții dacă nu sîntem destul de vigilenți. Îi plîng însă pe colegii de la facultățile umaniste: acolo e destul de greu să verifici sute și sute de pagini, iar bibliografia e imensă.

Pe de altă parte, ce fel de originalitate cerem lucrărilor de licență în domenii teoretice, unde nu se pune problema proiectării sau construirii unui dispozitiv, a unui program ori realizarea unor experimente noi? În ce mă privește, sînt foarte mulțumit dacă studenții mei dovedesc că au înțeles niște capitole de carte sau articole care depășesc cursurile făcute. Dacă înțeleg și dacă reușesc să prezinte ce au înțeles „cu cuvintele lor“ – care, totuși, nu pot fi cu mult diferite de ale surselor. Iar dacă studentul reușește să completeze singur părțile din demonstrații lăsate de autori drept „evidente“ (de multe ori, ca să te convingi de evidența asta e nevoie de multă muncă, de calcule laborioase), dacă mai și rezolvă exercițiile aferente teoriei studiate – atunci chiar iese o lucrare foarte bună. Așa că originalitatea unei lucrări de licență de matematică e, cel mult, la nivelul prezentării, al redactării. Sînt rarisime cazurile în care o lucrare de licență sau o disertație conțin rezultate noi, publicabile, și nu acestea trebuie să fie norma într-un învățămînt universitar de masă cum e, alături de cel european, al nostru. Așa că, fără să minimalizez în vreun fel necesitatea diminuării fraudei – că de stîrpit nu poate fi vorba –, măsurile luate în privința lucrărilor de licență și a disertațiilo