Este de notorietate faptul că economia românească de piaţă este mai socială, mai aproape de un capitalism de cumetrie decât de reflexul raportului dintre cerere şi ofertă.

Pe subiectul ăsta, cei mai avizaţi dar şi ce mai puţin transparenţi sunt inspectorii Consiliului Concurenţei, care ştiu aproape totul, deşi nu spun public nimic, despre ce înseamnă politica de monopol, abuzul de poziţii dominante, cartelarea unor distribuitori care-şi pot permite luxul de a practica dumpingul, pentru a distruge prin faliment concurenţa internă şi, în general, despre faptul că în România sunt tolerate practici economice neadmise în lumea civilizată.

Oricât de performant ar fi un manager privat într-o firmă particulară, indiferent ce tehnologie de ultimă oră ar folosi, în costurile sale de producţie sunt induse aceste tarife de monopol la tot ceea ce înseamnă utilităţi – energie, gaz, carburanţi, fiscalitate, transport – ecuaţie de profit din care singura variabilă asupra căreia se poate opera rămâne costul forţei de muncă. În punctul critic în care şi această variabilă este modificată discreţionar de stat, prin creşterea salariului minim obligatoriu pentru forţa de muncă angajată, ecuaţia devine neprofitabilă, iar producătorul e obligat să-şi relocheze capacitatea de producţie într-un alt spaţiu. De regulă, spre est, tot mereu mai spre est.

Pe această logică, ar trebui să asistăm la un aflux puternic de investitori care ar avea motive suficient de atractive pentru a-şi amplasa afacerile şi întreprinderile în rama estică a Uniunii Europene, adică undeva prin judeţele Botoşani, Iaşi şi Vaslui. Dacă... Dacă ar găsi în aceste spaţii expuse sărăciei cronice, în afara forţei de muncă ieftine, oarecum bine educată profesional şi care poate fi cumva disciplinată, ar găsi şi administraţii prietenoase care să definească condiţii atractive pentru dezvoltarea unei afaceri, d