Anul acesta, pe borna vieţii lui Nicu Alifantis s-a înscris numărul 59. “Un grec bolnav de nervi, înspăimântător de talentat” (aşa cum îl alintă prietenul şi managerul Aurel Mitran), a plecat din Brăila, în anul 1975, şi a purces spre Bucureşti, să se facă artist.
Nu-i vina lui că Muza îl iubeşte!
“Am umblat mult prin oraş, am locuit în multe, chiar foarte multe locuri, până când m-am aşezat la casa mea, cum se spune! De-atunci îmi tot propun să pun pe note poezia, aproape autobiografică, a lui Topârceanu «Balada chiriaşului grăbit».
Când veneam în Bucureşti în perioada ’75-’76 trăgeam pe strada Dr. Felix, gazda mea fiind bunul meu prieten Alexandru Tocilescu (...) Din toamna lui ’79, vreo doi ani am locuit în incinta Teatrului Foarte Mic, pe Republicii, într-o cabină, după care m-am aciuat în Militari vizavi de Fabrica de lapte, la etajul 13 al unui bloc, pentru ca mai apoi, în 1980, în sfârşit, am reuşit să primesc prima mea casă, o garsonieră în Piaţa Romană nr. 9, unde aveam să locuiesc până în 1997. În toţi aceşti ani am purtat după mine o valiză cu cărţi, una cu haine şi o chitară. Întâlniri, iubiri, despărţiri, bucurii, tristeţi, satisfacţii, toate acestea le datorez acestui oraş şi pot spune acum, după ani buni petrecuţi aici, că îl iubesc!”, mărturiseşte Alifantis în cărticica pe care a dăruit-o publicului o dată cu noul său album “Mozaic”.
Pe lângă cei 59 de ani pe care îi împlineşte oficial astăzi, Nicu Alifantis sărbătoreşte, în acest an, şi 40 de ani de muncă în domeniul artei. A făcut atât de multe în aceste patru decenii, iar CV-ul său are atâtea file încât poate fi comparat cu un roman. Nu-i vina lui că Muza îl iubeşte. El doar o respectă, o ascultă şi îşi vede de steaua lui. E adevărat că nu întotdeauna au fost amândoi pe aceeaşi lungime de undă, dar tocmai aceasta este frumuseţea vieţi
