După două cărţi de poezie – MOV (2004) şi Lavinucea (2007) –, Lavinia Bălulescu (n. 1985) debutează în proză cu un volum inclasabil, La mine-n cap, roman poematic, cu rezonanţe din Boris Vian, şi/sau poem cu inserturi romaneşti, rezultat al conlucrării dintre, pe de o parte, un spirit de observaţie – foarte ager – ce se exercită în marginea realului (a celui psihologic y compris) şi, pe de altă parte, o capacitate imaginativă „bine temperată“, ţintind către miezul lucrurilor. Am folosit cuvîntul „real“, nu „realitate“, pentru că acesta acoperă mai bine, cred, prin semnificaţia sa mai amplă, intenţiile subterane ale textului de faţă: semantismul celui de-al doilea termen este oarecum restrictiv, în vreme ce primul conţine sugestia discontinuităţilor existenţiale, a breşelor ce survin în ordinea raţionalului, a unei posibile coexistenţe sau chiar interferenţe de planuri ontologice (veghe şi vis, ipotetice „lumi“ alternative etc.). Or, cartea Laviniei Bălulescu se articulează tocmai în jurul ideii de discontinuitate şi de cvasisuprapunere a unor lumi virtuale, înglobate de ceea ce numim generic „real“.
Cu mijloacele unui hiperrealism miraculos, La mine-n cap fotografiază banalitatea existenţei cotidiene, dar nu rămîne aici – acesta este doar punctul de pornire –, ci coboară sau urcă pe alte niveluri: explorează zone abisale, psihologii bulversate de un eveniment cu potenţial traumatic, stări liminale, dar, totodată, schimbînd derutant registrul, alternînd contrastant planurile, imaginează teritorii stranii, situate (parcă) în vecinătatea fantasticului. Pînă la urmă, reperele spaţiale (ca şi, într-o anumită măsură, cele temporale) rămîn sub semnul incertitudinii în această carte construită prin intercalarea de frame-uri „realiste“ într-o succesiune de secvenţe ale obsesiei – mai precis, ale unei obsesii transferate în coşmar şi în halucinaţie. Spaţiul
