A devenit o parte atît de importantă în fluidizarea oricărui proces birocratic, încît ar trebui deja fiscalizată și trecută pe orice notă de plată, cum se face cu bacșișul în alte țări. Șpaga e uleiul ăla cu care ungi mecanismele ruginite ale instituțiilor românești. Într-o țară ideală, ar fi ideal să nu mai fim nevoiți s-o dăm, dar, pînă una-alta, să ne lămurim cu ce avem de-a face.

1. Șpaga în produse

Sigur mai țineți minte momentul ăla glorios de acum cîțiva ani cînd Remeș a fost prins luînd șpagă niște caltaboși și pălincă. Deși e țipător ca un homosexual într-un marș de călugărițe să te duci cu o paporniță de cîrnați la un om ca să-ți rezolve micile probleme, șpaga în produse are avantajul că, dacă vine Poliția peste tine, te poți baricada în birou și consuma dovezile pînă dărîmă ăia ușa. Sigur, mai există și versiunea light, adică aia în care se dau sticle de whisky și pungi de cafea la doctor. Dar de ce ai vrea ca doctorul tău să fie și beat, și cu mîinile tremurînde de la cafea în același timp?

2. Șpaga la plic

E teoretic cel mai discret de mod de a da șpagă. Sanchi! De fiecare dată cînd strecori „discret” un plic în buzunarul de la halatul domnului doctor, ai senzația că un coleg de salon țigan de lîngă tine o să țipe ca la nuntă: „Și de la pacientul din patul de la geam pentru domnu’ doctor… 200 de RONI. Fără număr!”. Dar problema cea mai mare cu plicurile e că limitează șpaga doar la bancnote. E greu să strecori un caltaboș sau o scrumbie afumată într-un plic.

3. Șpaga în servicii

Adică șpaga de „Eu te-ajut pe tine dacă tu mă ajuți pe mine” sau, cum se obișnuiește prin facultățile de stat cu domnii profesori mai în vîrstă, eu îți dau un 8 ca să nu bată la ochi, dar tu îmi dai pantalonii jos. Funcționează și mai bine în mediul rural, unde schimbul politico-bisericesc funcționează la fel ca și campaniile cu like-uri