Dură mai e viața, în politică. Azi – mâine, nu știi când se supără șeful pe tine sau are o zi mai proastă și te exclude, pe motiv de neîndeplinire a sarcinilor. Dacă te mai suspectează și de nesupunere, ești clar pierdut, iar în cazul în care vrei să mai fii și tu pe undeva pe acolo, prin politică, trebuie să începi serios să faci lobby, să te juri și să îi convingi pe ceilalți că nu ești chiar așa cum se crede, că tu vrei să faci treabă, ești supus și dispus la orice.

Într-un partid politic există disciplină, rigori, cerințe și obligații la care aderi odată cu doctrina. Îți place și poți? Foarte bine, îți vezi de drum. Altfel, poți bine mersi să rămâi pe dinafară și să faci de acolo vânt la muște.

Când disciplina se transformă în altceva, atunci, problema este cu mult mai serioasă și trebuie să faci exerciții multe pentru anduranța spinării.

La noi, partidele politice sunt departe de ce ar trebui să fie. Din moment ce nu există doctrine reale, și disciplina, ca și condițiile, sunt la bunul-plac al celor care au fost mai descurcăreți și mai rapizi la concursul de atins butoanele. Că, acum, se desfășoară niște jocuri de culise de combinări și permutări pentru care trebuie să mai existe și excluderi și demisii, nu mai vorbim. Dar să tratăm totul ca și cum nu am ști nimic, iar realitatea este cea pe care o vedem sau ni se spune.

Așadar, avem câte un zeu d-ăsta pus în fruntea câte unui templu de carton numit partid politic. Ca oricare muritor de rând, proclamat sau autoproclamat peste noapte zeu, mintea ta devine tulbure și tinzi să crezi și tu că ești ceea ce vrei să îi faci pe fraieri să creadă că eşti. În tulburarea minții tale și a viselor utopice, dai bice pe spinarea supușilor care se supun cu plăcere. Pe spinare iau bice, iar cu mâinile caută prin țărână măruntul aruncat, în marea-i generozitate, de către liderul-zeu.

Treaba se compli