Eustație Dabija s-a născut într-o podgorie și a murit cu mustățile muiate într-o damigeană, dar nu înainte de a urca, în septembrie 1661, pe tronul Moldovei. Boier dintr-o stirpe veche de viticultori, beat, cum s-ar spune, de cîteva generații, Eustație era acel soi de aristocrat al tulburelului, sădit de istorie pe dealurile Putnei. Vesel încă de la 3 ani, rotunjor de la 6, acest produs al blîndelor triburi bucovinene a crescut între araci și butași, și-a făcut educația între prepelițe și fazani, a mîncat, pînă la ultimul exemplar, mistreții din regiunea Cotnari și a băut producția de struguri dintre Suceava și Cernăuți. Eustație locuia într-un conac molcom, ferit de lume și de griji, înconjurat de poloboace și proțapuri, de lăutari și măscărici, chefuind cu răzeșii și cu nevestele lor de cînd se lăsa întunericul pînă se lăsa cu sforăituri. La fel ca Diogene, Eustație credea că fericirea e un concept filozofic care trăiește într-un butoi, cu condiția ca el să fie plin. Cînd, în 1660, i s-a năzărit neveste-sii, Catrina, să-l facă domn, Eustație mergea binișor pe șaizeci de ani și pe șapte cărări.

Domnia n-a fost prea scumpă, atîta doar că, de banii ăia, se puteau cumpăra zece mii de vedre de molan. Urcat pe tron, Eustație a instaurat în Moldova o epocă de tihnă și voie bună, un climat dulce, la limita dintre ațipeală și comă alcoolică. Noul domn n-a pus biruri. N-a jupuit pe nimeni – în afară de vînatul care sfîrîia mereu pe grătar – și se spune că nu pleca de la Divan pînă ce nu isprăvea de împărțit dreptatea și cele opt ulcele de Puterea Ursului în care mesteca cu buzduganul. Nimeni nu s-a putut plînge că, în cei cinci ani de domnie, Eustație l-a nedreptățit la jalbă sau la pahar. Cînd politica și alianțele l-au obligat să participe la campaniile din Ungaria și Bosnia, bătrînul chefliu n-a avut inimă să-și trimită oștenii în luptă, păstrîndu-i pentru șpr