În 1984, Mircea Nedelciu m-a luat deoparte, misterios:
— Florin, vrei să vezi un pictor mai altfel?
Voiam. Am pornit agale, era iarnă, seara cădea repede. De la Cartea Românească pînă la Biserica Amzei era o palmă de loc. Așa l-am cunoscut pe Ion Dumitriu, pictorul, și atelierul lui micuț, îngust ca un hol. Ne-a legat o prietenie strașnică. Acolo ne strîngeam șiruri-șiruri de scriitori, pictori și aventurieri. Ion era un om foarte ordonat și își acoperea întotdeauna tablourile la care lucra. Mai am încă poze înghesuite cu oamenii care-i treceau pragul. La un pahar de orice, ciugulind mere și nuci, vorbeam și vorbeam pînă cădea noaptea. Estetică, bancuri, istorie, pățanii – asta cam pînă la jumătatea lui '89, cînd convorbirile au luat, hotărît lucru, o turnură politică. Miroseam schimbarea, chiar dacă nu știam dacă (ori cînd) o să vie.
Acum era, din nou, iarnă. 1 decembrie. Am urcat, abțiguit bine și sprijinit de Alexandru Vlad, la atelierul lui Ion. Înăuntru, puzderie. Mircea Nedelciu tocmai explica, într-o liniște religioasă, cum avea să fie lumea de mîine. Oamenii care nu se implicaseră politic pînă acum urmau să rămînă, în continuare, pe dinafară. M-am burzuluit. De ce, că vrei tu? Calm, Mircea a explicat mai departe. Din cauza refuzului politic, se deprofesionalizaseră, n-aveau relații, nu știau mersul instituțiilor sau al fabricilor. Dacă o să se schimbe ceva, la guvernare va veni eșalonul doi, ieșind din umbră. M-am supărat tare pe Nedelciu. Iar după 22 decembrie, și mai tare.
Doar acum, cînd văd eșalonul doi, răspîndit plenar la toate palierele, mă prind, cu jale, ce fraier eram!
Publicat în Cațavencii, nr. 21 (99), 2013
În 1984, Mircea Nedelciu m-a luat deoparte, misterios:
— Florin, vrei să vezi un pictor mai altfel?
Voiam. Am pornit agale, era iarnă, seara cădea repede. De la Cartea Românească pînă
