Scurt fragment dintr-un interviu pe care mi-l acorda în toamna lui 2007 profesorul Alexandru Suceveanu, în cabana arheologilor din pădurea de lîngă mănăstirea Celic Dere: „În momentul de faţă, cînd mă apropii de cetate mi se pune un gol în stomac şi cînd o văd am sentimentul că cere protecţie. Şi atunci, vă spun că ea îmi este şi fiică, dar îmi este şi mamă, îmi este şi soră şi, înainte de toate, chiar mult peste toate, Histria îmi este iubită”. A fost unul dintre cele mai frumoase momente trăite în viaţa mea. Să stau pe prispa de lemn, cu reportofonul între mine şi acest om neasemuit, într-o linişte paradiziacă, întreruptă doar de cîte un foşnet delicat de frunze sau de cîte un ţîrîit tîrziu de greieri, şi să-i ascult mărturisirile, rostite cu adîncă sinceritate, despre cea mai mare iubire a sa, Cetatea Histriei, dar şi despre o întreagă viaţă dăruită descifrării tainelor trecutului ascuns în pămîntul Dobrogei. A doua zi am mers la Histria, nu ştiam că pentru ultima dată, alături de profesor, spre a filma marea bazilică episcopală, dezvelită de el cu puţin timp înainte. Fusesem la Histria, de pe la sfîrşitul anilor ’90 şi pînă atunci, aproape în fiecare vară. Cetatea milesiană era pentru mine unul şi acelaşi lucru cu Alexandru Suceveanu şi cu pasionatele-i campanii estivale de descoperire a unei lumi apuse de care sîntem legaţi prin tainice fire. „Citesc pămîntul”, aşa ne spunea. Învăţase să-l „citească“ datorită unei predestinări şi nu unei dorinţe, el, clasicistul, devenit arheolog, la început fără voie, iar apoi din profundă vocaţie.

Am avut şansa să vizitez situri arheologice celebre: Atena, Micene, Knossos, Milet, Efes, Troia, Hierapolis, Halicarnas, Pergam, nicăieri însă n-a fost ca la Histria. Fiindcă străvechea cetate dobrogeană era vie datorită profesorului Suceveanu. Reînviase. Am trăit acolo, printre arheologii pe care-i forma, dar mai ales c