Marţea era o zi de lucru ca oricare alta, Victor Stamate n-aştepta să-l cheme nimeni, cum i se întâmpla în weekend, la prima oră intra în sediul secţiei de poliţie. Îşi făcuse un obicei să sosească primul, îşi lua o cafea de la automatul hodorogit, îşi trântea picioarele cu gleznele încrucişate pe marginea biroului, sorbea cu poftă, cu ochii închişi, întrebându-se câtă vreme o să mai facă asta. Într-o zi or să-i spună să se pensioneze. Până atunci, se bucura de singurele momente de linişte din ziua lui de lucru.

Deschidea ochii şi se holba la harta mare şi îngălbenită a oraşului agăţată pe perete, în faţa sa, mâzgălită cu linii, triunghiuri, săgeţi colorate fel şi fel, toate amintindu-i de cazuri demult îngropate. Lângă hartă atârna un panou aproape la fel de mare din carton presat în care erau înfipte cu pioneze file îngălbenite de blocnotes cu însemnări şi nume ale unor indivizi care, cei mai mulţi, zăceau la pârnaie. Victor Stamate era singurul care mai adăuga săptămână de săptămână câte o fiţuică cu însemnări. Mai erau prinse cu pioneze fotografii de urmăriţi general, aproape toţi holbându-se la aparat, poze făcute toate la poliţie, semn că nu se învăţaseră minte şi continuau să calce strâmb, pe mulţi îi prinsese prima oară sau a doua oară chiar Victor Stamate.

Iar printre fotografii, lipită cu scotch, o foaie de hârtie îngălbenită pe care era scris cu cariocă roşie Briciul lui Occam şi dedesubt În zadar se face prin mai multe ceea ce se poate face prin mai puţine. Legea parcimoniei, întotdeauna cea mai simplă explicaţie e de preferat, i-o explicase demult un student, pe care fusese nevoit să-l elibereze după ce-l arestaseră aiurea alţii. Nici nu ştia dacă era vinovat sau nu, nu exista nicio probă şi erau vreo trei alţii la fel de vinovaţi. Şi dacă tot îl eliberase după ce-i explicase cum e cu legea parcimoniei, Victor Stamate fixase foaia pe pe