La început, ţara noastră a fost o ţară de sate. Tocmai de-aia, veşnicia s-a născut la sat. Unde era să se nască?
Cred că, pentru azi, asta ar fi trebuit să fie tot, în sensul că acest amărât de material de presă (unii îi zic comentariu, alţii, editorial, mie nu-mi iese decât câte un amărât de material de presă, hai, să-i zic articol) trebuia să se fi terminat deja. Două adagii celebre din doi monştri sacri ai culturii române (la derută, n-am pus ghilimele), din Geo Bogza, prima propoziţie, respectiv din Lucian Blaga, treaba cu veşnicia, plus că-mi reuşise şi glumiţa, gata, suficient! Ar fi fost ceva drăguţ, cu un aer de intelectualism rasat, chiar uşor filozofic. Lăsam şi un final deschis… Ca să nu mai vorbesc de imensa satisfacţie că măcar săptămâna asta scăpam neînjurat.
Dar ştiţi cum e… Ai intrat în horă, apropo de sat, trebuie să joci, apropo de eternitate. Deci, la treabă! Pe lângă veşnicie, la sat s-a mai născut cineva. S-a născut paznicul de la oraş. Înainte vreme (nu credeam să apuc timpurile când să povestesc despre perioada comunistă cu „înainte vreme”), înainte vreme, deci, ţăranii mai leneşi (uite că unii deja încep să mă înjure), nu neapărat mai leneşi, ci mai şmecheri, se duceau la oraş şi se făceau paznici. Portari! Era ceva, faţă de a rămâne la coada vacii. Plus că nu exista zi de la Dumnezeu, din veşnicia aia de la început, să nu te întorci acasă de la „servici” fără măcar un şurub, dacă erai portar la fabrica de şuruburi, fără o bere, două, dacă erai portar la fabrica de bere, fără un metru de stofă, dacă portăreai la stofă, fără un kil de carne, dacă la carne şi aşa mai departe… Păi, se compara cu doi-trei ştiuleţi sau cu buzunarul de grâu al ceapiştilor pe care miliţienii îi luau la omor chiar şi pentru o bască de “floare”?
Eh, vremea a trecut (uite cum mai trec vremurile), portarii prosperi de demult de mult sunt pensionari, v
