A devenit bon marché să condamni Europa. E la modă s-o critici pentru criză, pentru austeritate, pentru susţinerea lui Băsescu, pentru insensibilitate faţă de puciştii USL-işti şi Antenele lor. Să-i regreţi birocraţia, să înfierezi micimea de spirit a funcţionărimii ei, să te îngrozeşti de corectitudinea politică a elitei europene, care, din ură de sine, pare hotărîtă să-şi mutileze propriile tradiţii, să-şi distrugă propriile valori.

Există destule motive întemeiate de a se critica şi Europa şi Uniunea ei. De ani de zile, fascinată ca în faţa şarpelui de nietul rusesc şi de nu-ul chinezesc din Consiliul de Securitate al ONU, o Europă multilateralistă cu orice preţ stă cu mîinile în sîn, asistînd la masacrarea populaţiei civile siriene. E vorba, să ne-nţelegem, de un război civil în care n-au fost ucişi opt oameni ci, pînă acum, optzeci de mii. Unde e supărarea fără margini a Europei pe Hosni Mubarak? Sau pe fostul preşedinte tunisian?

Nici în Libia europenii nu s-au înţeles. S-a spus atunci că n-ar fi fost timp spre a se ajunge la un acord. De această dată timpul n-a lipsit, dar un consens care să pună capăt disputelor tot mai aprinse privind livrarea de arme opoziţiei siriene tot nu s-a realizat.

Cum şi politica UE faţă de China, care-i calcă în picioare pe tibetani, reprimă orice urmă de opoziţie şi-şi torturează disidenţii e admirabilă, sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvîrşire. În schimb, după cum nota recent un observator, avem 28 de politici externe faţă de China: cea a Comisiei Europene, alături de ale celor 27 de state membre. Că regimul comunist de la Beijing profită abundent de pe urma dezbinării noastre se înţelege de la sine. Lucrurile nu stau mai bine nici pe alt tărîm. Integrarea musulmanilor ori romilor emigraţi în vest e eşuat grav. Iar şomajul tinerilor europeni a atins îndeosebi, da